invataturi

26 09 2009

Am învățat… că nimeni nu este perfect… până când nu te îndrăgostești.

Am învățat… că viața e dură… dar eu și mai și!!!

Am învățat… că nu trebuie niciodată să pierzi șansele care apar. Acelea pe care le pierzi tu, le prinde din zbor o altă persoană.

Am învățat că atunci când porți pică și amărăciune, fericirea se duce în altă parte.

Am învățat că ar trebui mereu folosite vorbe bune…

Am învățat că un surâs e un mod economic de a-ți îmbunătăți aspectul.

Am învățat că nu pot să aleg cum mă simt… dar pot mereu să fac câte ceva ca să mă simt bine.

Am învățat că atunci când copilul tău nou născut iți ține degetul în micul lui pumn, el s-a lipit de tine, pentru toata viata.

Am învățat că toți vor să traiască în vârful muntelui… dar toata fericirea și evoluția au loc în timpul urcușului.

Am învățat că trebuie să te bucuri de călătorie și să nu te gândești doar la scopul ei.

Am învățat că e mai bine să dai sfaturi doar în două situații… când sunt cerute și când de ele depinde viața cuiva.

Am învățat că, cu cât irosesc mai puțin timpul, cu atât reușesc să fac mai multe lucruri.

Anunțuri




inca o promisiune indeplinita

25 09 2009

După cum spuneam acum câteva zile ”să aștepți oricât” și ”să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața”.

A trecut ceva timp de când mi-a fost făcută o promisiune. S-a întâmplat azi. Sunt fericită și îți mulțumesc că mi-ai adus, încă o dată, zâmbetul pe buze.

Totul e să ai răbdare. Toate vin la timpul lor, în felul în care e scris să vină.





despre frica

23 09 2009

Știi cum sunt prinse maimuțele în Africa? Vânătorul pune o piatra de mărimea unui ou de găina într-o scorbură cu diametrul de șase centimetri. Maimuțele îl urmăresc de la distanță și sunt măcinate de curiozitate. Apoi vânătorul se îndepărtează la câțiva metri. Imediat apare o maimuță care bagă mâna în scorbură. Ea simte ca acolo este un obiect și încearcă să-l scoată. Dar diametrul scorburii este mult prea mic. Sigur, maimuța își poate scoate mâna în orice moment, dar pentru aceasta este nevoie să dea drumul pietrei și s-o piardă. Frica de a pierde o ține pe loc. Vânătorul se apropie și bagă maimuța în sac.

Te-ai gândit vreodată că majoritatea lucrurilor pe care le faci zilnic le faci din frica de a nu pierde ceea ce ai deja? De dimineață când te trezești și te speli pe dinți (pentru a nu pierde zâmbetul acela din reclamă) până seara când te arunci în pat obosit/ă, pentru a nu pierde somnul de frumusețe, totul este o goană cu mâinile deschise pentru a păstra ceea ce ai acumulat. Lucrurile pe care le avem ajung să ne dețină și să ne controleze viața. Ai câștigat o mașină la un concurs, dintr-o dată nu mai poți dormi noaptea de frică să nu ți-o fure hoții.  Ai primit un câine/pisică, nu mai poți pleca în weekend la mare sau la munte pentru că trebuie să îi dai mâncare și să îi duci căcățelul la gunoi.

Paradoxul zilelor noastre este ca suntem din ce în ce mai ocupați să strângem lucruri fără să observăm că de fapt suntem mai ocupați să nu pierdem lucruri pe care de fapt nu le-am avut niciodată.

Uite-te în jurul tău unde ești chiar acum, acasă, la birou, pe strada și pune-ți întrebarea: care sunt lucrurile fără de care n-aș putea trăi dacă ar dispărea brusc? Fac un pariu cu tine că ai putea trăi fericit/ă fără laptop, telefon mobil, cremă de ras, cremă de față, pantofi de firmă, sacou în dungulițe, sistem audio 5.1, mașină de spălat automată cu 50 de programe, cuptor cu microunde, mașina de serviciu, mașina de concediu, mașina cu clima bizonică, remorca, 100 de perechi de șosete, 5 perechi de pantofi, aer condiționat, jocurile pe computer, blogul pe care scrii zilnic, internet, counter-strike, mobila scumpă, și pune tu încă 1000 de lucruri pe care le vezi în jurul tău…

Alergi de dimineața până seara, nu pentru a deveni mai liber, ci pentru a deveni mai sclav. Lucrurile pe care le cumperi nu te fac mai liber, ci doar te înrobesc mai tare. Cu fiecare cutie care se așează pe dulapul tău ești mai laș/ă și mai fricos/fricoasă. Mai plin de frica de a încerca să simți, să trăiești.  Fiecare lucru nou pe care îl cumperi aduce cu el o doză de frică egală cu valoarea pe care i-o dai. Cu cât un lucru pare mai valoros pentru tine cu atât ți-e mai frică să nu-l pierzi. Și când ți-e frică să nu pierzi exact asta se întâmplă: PIERZI.

Când ți-e frică să nu-ți pierzi jobul, începi să nu mai riști, să faci doar ce e strict necesar, ajungi indolent/ă și ești dat/ă afară.

Când ți-e frică să nu-ți pierzi iubitul/iubita începi să devii prea disponibil/ă, să faci orice compromis și ești părăsit/ă.

Când ți-e frică să nu-ți pierzi mașina, nu dormi noaptea și te îmbolnăvești, stai prin spitale și trebuie s-o vinzi că să poți să te întreții.

Cineva îmi povestea că în evreiește nu exista verbul “a avea”, ci doar unul care se traduce mai bine prin “a administra”.  Nu “AI” nici unul din lucrurile pe care le “ai”. Azi sunt la tine, mâine nu mai sunt. Și în timpul asta tu trăiești cu frica de a nu pierde ceea ce nici nu ai.

Oare degeaba sportivii care “nu mai au nimic de pierdut” joacă mai bine de obicei? Atunci când nu mai ai nimic de pierdut nu-ți pasă care e deznodământul, contează doar ceea ce faci acum aici. Nu mai contează cât riști. Nu mai contează că oamenii se uită ciudat la tine când te manifești altfel.

Ești liber când scapi de frica de a pierde. Poți face asta în 7 pași:

1. Fă o listă cu lucrurile pe care le-ai adunat de-a lungul vieții și care te-au împiedicat să faci ceea ce iți doreai la un moment dat.

2. Arunca lista la gunoi. Listele nu rezolva problemele. Doar accentuează frica.

3. Fă o listă cu lucrurile pe care ți-ai dori să le faci înainte să mori.

4. Arunca și lista asta.

5. Uite-te în jur, ia primul lucru pe care nu l-ai mai folosit de mai mult de o lună și aruncă-l într-o cutie. Mai privește în jur și ia-l pe al doilea. Vezi ce a rămas și ia-l pe al treilea. Nu te opri până când nu ai în imediata ta apropiere doar lucrurile pe care le folosești des. De preferat zi de zi, săptămână de săptămână.  (Când m-am mutat unde stau acum, cu ceva timp în urmă aveam impresia că sunt foarte multe lucruri de cărat și adunat și o să dureze enorm. Un sfert din ele le-am aruncat când le-am sortat.)

6. Trăiește o zi fără telefon și internet. Pleacă la munte, la mare, oriunde și închide tot ce înseamnă aparat cu baterii sau fără. Gândește-te apoi cât de liber te-ai simțit.

7. Riscă. Fă lucrul de care te temi cel mai mult. Vei fi fericit.





biografia cronologic ‘02

12 07 2009

„Cu gândurile mele, cu lacrimile mele mă descurc. Le închid cu 1000 de lacăte și le las acolo. Dar cu zâmbetul meu? De fiecare dată când am nevoie de el mă gândesc la tine. Şi, pentru moment, el apare, dar o dată cu el apar și gândurile și lacrimile. Oftez mult. Se spune că, cu fiecare oftat pierzi un an din viață. Oare câți mai am de trăit? Sunt mulți, sunt puțini? Mă rog la Dumnezeu, oricâți ar fi ei, să fie fericiți.” 2.04.2002

„Cum poți iubi pe cineva pe care niciodată nu l-ai văzut?

Cu un sentiment așa de pasional că face inima să sară o bătaie la auzul vocii lui?

Cum poți să-i simți mâinile pe tine când el nu te-a atins niciodată?

Cum poți să-i simți buzele sărutându-le pe ale tale când el nu ți-a șoptit niciodată nimic în noapte?

… Am cunoscut o viață plină de despărțiri și despărțirea însăși este o natură provizorie dacă îi permitem.” mai.2002

„Prin tine am simțit cum mă ridic. Tu mi-ai dat puterea să fiu din nou EU. … Întotdeauna ai avut puterea să mă faci să cred în mine, dar nu ai putut să mă ții la distanță de tine. Mi-ai dat aripi să zbor, dar m-ai legat de tine cu lanțuri. … De fiecare dată când m-am avântat, ți-a părut rău că m-ai învățat să am încredere în mine. … M-ai făcut să cred în mine, dar tu ești puterea mea. … Dușmanul tău nu pot fi, dar al meu da.” 1.07.2002

„Am rămas SINGURUL meu DUȘMAN! Când voi înceta să-mi mai fiu dușman oare?” 11.09.2002

„Ai vrea să te las să te simți liber. Te las. Am și eu nevoie de aceeași libertate ca şi tine. Vrei să nu te grăbesc. Nu e nici o problemă. Nici mie nu-mi place să fiu grăbită, mai ales că nu știu eu ce vreau și în ce direcție aș vrea să mă îndrept. Să lupt pentru tine? Cu cine? Cu ce? Aș putea să o fac. Am puterea să lupt cu oricine și cu orice, mai puțin cu ex. E singura persoană cu care nu vreau să lupt. … Aș putea să lupt (din nou împotriva mea) pentru fericirea ta cu ea. Asta pot să o fac. … E un amestec ciudat în sufletul meu. Nu mi-a venit bine, dar nici nu mă pot înfuria.” 23.09.2002

„Sunt din nou la un pas de a-mi lua viața de la capăt. Simt că tot ce am făcut până acum nu contează pentru nimeni. Mă simt nefolositoare. Nu mai am încredere în nimeni și nimic. Când iei viața de la capăt afirmi că pierzi totul sau lași totul în urmă. Nu e adevărat. De pierdut nu ai cum să pierzi totul – rămâi tu cu tine. De lăsat totul în urmă nu e posibil. Trecutul întotdeauna va încerca să te întoarcă. Întrebarea e dacă ai puterea sau nu să îl lași să te întoarcă. Sunt la un pas de a-mi schimba din nou viața. Aşa e mai bine spus. Aș vrea să pot ierta tot răul care mi s-a făcut. (Aș vrea să-mi pot ierta tot răul pe care mi l-am făcut.).” 26.09.2002

„Mi-am dat seama că din nou am iubit Iubirea. … Sper ca altădată să nu mai iubesc Iubirea și ideea de a încerca unirea a două singurătăți. … Dar, acum totul e ca și trecut. Nu se poate șterge cu buretele, dar nu mai e nimic. Am terminat acest sau și, mai bine zis, acest capitol al vieții mele. Învățămintele care le-am tras sunt destule. Cel mai important e să nu-ți încalci principiile, oricât ți-ar cere-o viața. Cel mai mult am suferit din cauza aceasta. Am crezut că sufăr din cauză că iubesc sau că mi-e dor. NU! A iubi Iubirea nu înseamnă neapărat a iubi pe cineva. Am greșit! Acum realizez că nu l-am (i-am) iubit și nu l-aș (i-aș) fi putut iubi vreodată… Cred în minuni, totuși, și sper, ca într-o zi, să nu mai iubesc numai ideea de iubire.” noiembrie.2002





biografia cronologic ‘99

11 07 2009

„Îmi lipsește copilăria. Unde e copilăria mea? M-am maturizat prea repede. De ce? Îmi vreau copilăria înapoi! … Vreau să-mi trăiesc copilăria și adolescența, dar nu se mai poate. E prea târziu. … Aș da 10 ani din viață să am din nou 18 ani!!! … Mi-am făcut o lume a mea și nu las pe nimeni să intre în ea. Universul meu e mic, dar e plin de gânduri și de fantezii care nu-și au locul în lumea reală. Parcă trăiesc pe altă planetă.” 28.02.1999

„Ce e așa rău în a vrea să fii iubit? E un delict? Se spune că de la dragoste la ură e un pas mic care poți să-l faci fără să-ți dai seama. Nu e adevărat! Eu nu pot urî pe cineva. … Oare cum pot eu oare să zâmbesc când sufletul meu plânge?” 10.03.1999

„Viața mea e un mare rahat. Am devenit „mama tuturor”, dar eu nu am „mamă”. Eu nu am pe cineva să mă asculte, să mă mângâie, să mă încurajeze. Mi-a zis B.: „Te cred că ești cea mai supărată și cu cele mai multe probleme dintre toți.” Ei măcar au o „mamă”.” 9.11.1999

„Mi-e sufletul gol și învălmășit. Mă agăț cu disperare de orice zâmbet, de orice privire şi cred într-un miracol… De ce? … E rău că visez? Mulți îmi spun că sunt copil și chiar mă cred copil uneori. Îmi plac jocurile, jucăriile și plăcerile mici pe care nimeni altfel nu le-ar aprecia. Vreau să fiu copil să pot face numai ce-mi trece prin cap fără să-mi spună nimeni nimic. Dar, e greu… „Nu renunța când încă ai o șansă!” Unii, în care aveam încredere, zic că-i boală și trebuie să mă caut, dar eu, pur și simplu, am nevoie de dragoste…” 13.11.1999

„Am fost nesăbuită. Am fost copil fără cap pe umeri. Dar, acel copil iubea. Iubea o iubire imposibilă, o iubire care n-o va găsi nicăieri. … Dar speră. Speră la infinit că imposibilul se va întâmpla. Visează la o dragoste împărtășita, la o viață mai bună, … visează. Dar copilul se maturizează și observă că realitatea e foarte tristă pentru el. … în acel moment, copilul moare și se naște din el un matur dur, care nu va putea iubi niciodată. La moartea copilului nu va plânge nimeni, dar maturul născut din el va face pe foarte mulți să plângă. Dragostea de copil va dispărea, dar va renaște din când în când, numai pentru a-i crea suferință. Copilul, care e pe ducă acum, nu cere decât dragoste, mângâiere și … 28.11.1999

„Te-am așteptat tot timpul. De când m-am născut te aștept. Eram copil și mă uitam în spate și speram să te văd și să te chem să ne jucăm. Eram școlărită și priveam colegii mei sau colegii mai mari cu speranța că te voi observa și te voi ruga să mă ajuți. Mai târziu m-am apropiat și mai mult de tine, dar nu te-am văzut. Eram prin aceleași locuri, ne plimbam prin aceleași parcuri, chiuleam și beam în aceleași baruri, dar nu ne-am întâlnit. Am ajuns și la liceu, dar tot nu te-am văzut. Te așteptam primăvara când înfloreau florile, când înverzeau copacii şi visam cum mă plimb cu tine, noaptea, pe sub teii înmiresmați. Te așteptam vara, când soarele dogorea, să jucăm un tenis sau să mergem la o bere și visam că înotăm în mare noaptea și ne iubeam. Te așteptam toamna cu copacii care se scuturau de frunzele arămii, cu cerul tot mai înnegurat și visam să mă stângi în brațe când era frig și ploua. Te așteptam și iarna, când ningea prima dată cu fulgii mari care mi se așezau în păr ca fundiţele și până când înflorea primul ghiocel și visam să ne dăm cu sania sau să stăm lângă brad, ascultând o muzică liniștită și să ne sărutăm.

Iar, în momentul în care te-am văzut prima dată, era un anotimp nedefinit. Nu era nici primăvară, nici vară, nici toamnă și nici iarnă. Era cald, dar soarele apunea devreme. Ploua ușor, cu picuri mici, dar nu bătea vântul rece. Atunci te-am cunoscut și încercai să-ți ascunzi slăbiciunile, să-ți maschezi tristețea și să-ți ascunzi singurătatea. Dar, la prima zăpadă, ai venit la mine. … De atunci lucrurile au devenit roz. Iarna nu a mai fost grea, primăvara a trecut repede și a venit vara, când ai încercat să te apropii mai mult de mine, dar fără să reușești să-ți dezvălui gândurile. … Am fost fericită… până la întoarcerea anotimpului nedefinit, când eu am plecat și tu te-ai supărat. … N-ai vrut să mă mai cunoști, n-ai vrut să-mi mai vorbești. Mă simțeam goală și fără gânduri. … De atunci a trecut mult timp, nedefinit pe care nu mi-l mai amintesc. Oriunde mergeam speram să te întâlnesc. Oriunde priveam, speram să te văd. Orice făceam, speram să-mi fii alături. Dar, n-a fost așa. A trecut timpul pe lângă amândoi ca și cum eram doi necunoscuți, care nu trebuiau să se vadă niciodată. S-a schimbat ceva în viața mea și, atunci, ca prin minune, ai început din nou să zâmbești… Anotimpurile au început să capete sens, zilele au început să aibă răsărit, iar nopțile lună și stele.”  8.12.1999

„Te simt lângă mine, dar ești atât de departe. Ești un fior rece, ești o răsuflare, ești un gând. … sufletul meu a înghețat… Poate că într-o zi, într-un anotimp nedefinit, când lumea va fi în pragul dezbinării, când nu se va mai putea face ceva pentru ca ea să fie salvată, noi, cu sufletele descoperite și calde, … să o putem salva. Se va spune, apoi, că erau două suflete rătăcitoare, care se găseau, se iubeau, dar le era frică de dragostea lor și nu puteau continua și, astfel, iar se despărțeau, umblând rătăcitoare prin toată lumea, încercând să găsească alt suflet care să li se potrivească. Dar nu va putea să fie așa. Ele erau destinate să fie împreună în această viață, și în celelalte vieți. Şi dacă nu vor avea curajul să înfrunte dragostea, vor muri din nou și iarăși se vor naște pentru a se căuta.”  10.12.1999

„M-am întâlnit o dată cu ea. Era veselă, râdea, toată lumea în jurul ei se distra, dar ochii ei ascundeau o tristețe nesfârșită. Am întrebat-o ce are pe suflet. Dar mi-a zis că nu a pățit nimic. Probabil din cauza oboselii, ochii ei erau așa, mi-a răspuns ea. Dar, n-am crezut-o. M-am mai întâlnit altădată cu ea, la scurt timp după aceea. Totul era neschimbat, în afară de ochii ei. Erau mai triști, dar căutau pe cineva. Cineva care putea să-i scoată din tristețea lor.

Am întrebat-o de povestea ei. … Avuse o aventură. O aventură trecătoare, care i-a marcat viața. Nu putuse să-l uite pe acel care o făcuse fericită pentru un moment în viața ei. Trăise o poveste, cum nici în basme nu găsești. Se iubeau, se doreau, se simțeau. Între ei fusese ceva magic. Se întâlniseră într-un anotimp nedefinit, dar, primele momente împreună au fost când a nins prima dată în acea iarnă. Acea noapte a fost ceva special pentru amândoi, chiar dacă mie mi s-a părut banal. După aceea, au urmat și altele la fel. … Când îmi povestea, era veselă. Zâmbea. Pasiunea ei era mistuitoare. Nu o puteam opri. Gândurile lor erau aceleași. Se plimbau prin ploaie, ca și cum ploaia ar fi fost cea care așternea o perdea între ei și ceilalți. Erau zile cu furtuni. Ei stăteau îmbrățișați. El o ținea în brațe, o ocrotea, spulbera temerile ei legate de tunete și fulgere. Iar, toamna, când totul se usca în jurul lor, și pasiunea lor s-a stins. Ea nu vroia să fie o povară pentru el, așa că a plecat. A rupt relația lor. Nimeni nu știa de ea. Nu spuseseră nimănui și nu au putut vorbi de ea, nu și-au putut descărca sufletele. N-a avut cine să le aline durerea din sufletele lor. Şi, chiar dacă pasiunea s-a sfârșit, între ei rămăsese ceva. Se simțea. Cei din jurul lor și-au dat seama, se citea în ochii lor că tânjesc unul după celălalt.

Ea a încercat să-și aline suferința în brațele altui bărbat, dar nimic nu se putea compara. Între ei s-a lăsat o tăcere apăsătoare, pe care nimeni și nimic n-a putut-o distruge. Aşa a trecut an după an, anotimp după anotimp. În mintea ei retrăia orice clipă trăită cu el. Amintirile erau vii şi o distrugeau. O măcinau. Ajunsese la un pas de distrugerea finală, când el a rupt tăcerea. S-a bucurat. Era fericită, dar și-a amintit că el, acum, era bărbatul altei femei. S-au întâlnit, dar privirile lor refuzau să se întâlnească. Se evitau. Între ei era o tensiune care creștea. Ochii ei erau din nou triști. … Au început să iasă cu același grup de prieteni. Privirile lor se întâlneau, își spuneau din nou visele, dorințele, dar nu puteau vorbi. Gurile lor erau pecetluite. Sufereau amândoi și se observa asta.

Atunci am cunoscut-o. După ce mi-a povestit. Am încercat să-i dau un sfat, dar ea n-a vrut să-l asculte. Îl iubea prea mult pentru a-i strica relația cu cealaltă. Îl credea fericit. Iar, într-o seară, mi-a spus că nu putem merge în oraș. Vocea ei tremura. În acea seară, el a venit la ea. Era singur. Au petrecut o noapte asemănătoare cu prima lor noapte împreună. Au vorbit despre nimicuri. Pe ei, parcă, se uitaseră. Trecuseră 4 ani de la prima lor noapte. El şi-a amintit. A doua zi, era fericită. Aș fi vrut să înțeleg, dar nu am putut. Era ciudată. Îl iubea, dar nu făcea nimic să-l aibă. Știa că e al ei, chiar dacă el era cu alta. Dar, după acea noapte, el a devenit trist. Știa că ea îl iubește, dar nu putea să facă nimic pentru a fi cu ea. A devenit același om rece care era când l-am cunoscut eu. Îmi dau seama că unul pentru celălalt sunt speranța zilei de mâine. Sunt lumina zilei și puterea nopții. Se iubesc. El crede că ea e cu altul, ea știe că el are pe alta. Niciunul nu vrea să-i strice fericirea celuilalt. În prezența lor, dragostea nu pare dragoste, cuvintele nu sunt cuvinte. Totul se distruge în aer. În prezența lor oamenii se schimbă. Devin veseli și își recapătă speranțele.

Dar, mă întreb eu. Oare ei ce vor face? Ceea ce e între ei nu se poate destrăma. … Dar nimeni nu-i poate ajuta. Nimeni nu le poate vorbi. Sunt ca două entități ce nu aparțin de lumea asta. … Sunt diferiți, sunt reci pe dinafară, dar între ei focul mistuitor te omoară dacă pui mâna. Sunt unul, dar sunt în direcții diferite. Le e frică. Le e frică de ei înșiși. Le e frică să nu se distrugă singuri.

Povestea ei e ciudată. Nu o pot înțelege. Într-o zi își vor răni sufletele atât de tare, încât nu vor mai putea face nimic pentru a se salva. Dar ceva va rămâne. Se va simți în vânt, se va vedea în flori şi se va putea visa. Luna și stelele îi vor face loc pe cerul întunecat, iar soarele se va eclipsa. Atunci, ei vor fi reci, nu vor mai putea vorbi, nu vor mai putea simți nimic sau … vor fi morți. E trist, dar asta e povestea ei şi nu-i poți scoate ochii din starea în care sunt.” 12.12.1999

„Sunt doi necunoscuți, dar care se cunosc de ani. Orice atingere e cunoscută, dar e nouă. Când nu sunt singuri, se evită. Își feresc privirile, nu-și arată unul altuia durerea din ochi. Se iubesc, dar între ei nu va mai fi niciodată nimic. Încearcă să-și împartă iubirea cu alții, dar nu reușesc. Oricât ar dărui, în ei rămâne sufletul celuilalt. Suflet care nu-l pot da înapoi. Speră amândoi. se țin cu dinții de viata lor, să nu se complice. Se depărtează de toți. Se feresc. Încearcă să pară veseli și fără probleme, dar când vine noaptea, sufletele lor suferă. Suferă atât de mult, încât nici ziua nu-și mai pot ascunde suferința unul de altul. Vor să fie împreună, dar regulile societății îi împiedică. Nici unul nu poate trece de ele. Sunt singuri amândoi, chiar dacă au pe cineva lângă ei.” 14.12.1999





schimbarea din noi

22 06 2009

Nu poți schimba lumea. Te poți schimba numai pe tine și viziunea ta asupra lumii. Schimbi lumea doar în ochii tăi și, dacă ai noroc, și a celor care te înconjoară.

Ne cunoaștem de 10 ani. Au fost multe și am trecut prin multe și nimic și nimeni nu părea că ne va despărți.

Până la un moment dat, când invidia, aș spune eu, și-a făcut loc. Nu cred că a fost lipsă de spaţiu, eram de câțiva ani destul de departe.

Şi, după mai mult de un an de tăcere, am acceptat să stau de vorbă, să văd ce s-a întâmplat de fapt. Foarte multe, din povestiri. Şi schimbare din câte mi s-a zis.

Am acceptat și asta. Fiecare din noi crede sau nu, ceea ce aude. Vorbește frumos, povestește din cărți. E mult mai calmă, nu mai face toate cele care le făcea.

Dar eu „am călcat strâmb” sau altfel zis „mi-am văzut de viața mea”, fără să stau la cheremul persoanei amintite. Şi a cedat. Din tot ceea ce povestise… NIMIC n-a fost adevărat. Aceleași cuvinte care le auzeam și acum 10, 9, 8, 7, 6 etc. ani, le-am auzit și acum, după schimbare. A fost doar un replay, doar pentru reîmprospătarea memoriei mele.

Sau oamenii se schimbă doar prin vorbele pe care le spun, pe care noi ar trebui să le credem?





o singura clipa: prezentul

11 06 2009

Pentru cei ce doresc să analizeze viața, trăirea și iubirea prin intermediul gândirii, trecutul și viitorul sunt pe deplin satisfăcătoare, deoarece le ofera un câmp de acțiune nelimitat. Ei pot decora trecutul, îl pot înfrumuseța așa cum doresc, chiar dacă nu l-au trăit niciodată; atunci când lucrurile se petreceau, ei nu trăiau în prezent. Toate acestea sunt numai umbre, reflecții. În goana lor neîntreruptă au zărit câteva lucruri și au impresia că au trăit. Singura realitate a trecutului este moartea, nu viața. Singura realitate a viitorului este tot moartea, nu viața. Cei care și-au ratat viața, cei care nu și-au trăit-o atunci când trebuia, încep să viseze la viitor pentru a umple cumva acest gol. Viitorul lor este doar o proiecție provenită din trecut. Tot ceea ce au ratat în trecut este proiectat și așteptat să se întâmple în viitor; iar între aceste două inexistente se găsește această scurtă clipă care există cu adevărat și care este plină de viață.

Se crede că timpul este format din trecut, prezent și viitor, însă acest lucru este greșit. Timpul este format numai din trecut și viitor. Prezentul este însăși esența acestei vieți. Așadar, cei ce vor să traiască nu au altă cale decât aceea de a trăi în prezent. Numai prezentul este existențial. Trecutul este doar o colecție de amintiri, iar viitorul nu este nimic altceva decât imaginația, visele voastre. Realitatea este aici și acum.

Prezentul nu are nimic de-a face cu timpul. Dacă te afli pur și simplu aici, în această clipă, timpul nu există. Există doar o imensa tăcere, liniște, nemișcare, nu se mai întâmplă nimic, totul s-a oprit deodată. Prezentul iți oferă posibilitatea să te scufunzi în adâncurile oceanului vieții, să te înalți spre seninul cerului vieții. Sunteți însă pândiți de pericole din ambele sensuri: „trecut” și „viitor” reprezintă cele mai periculoase cuvinte ale limbajului uman. Între trecut și viitor, faptul de a trăi în prezent este similar cu a face echilibristică pe o frânghie; pericolul există de ambele părți. Însă odată ce ai gustat din darurile prezentului, nu iți mai pasă de nici un pericol. Odată ce intri în armonie cu viața, nu mai contează nimic. Iar pentru mine, viața este tot ceea ce există.

Pentru cei care vor să traiască viața, și nu să se gândească la ea, pentru cei care vor să existe cu adevărat, și nu să filozofeze despre acest lucru, nu există nici o altă alternativă: ei trebuie să savureze nectarul clipei prezente. Umpleți-vă cu tot ceea ce vă oferă clipa prezentă, deoarece ea nu se va mai întoarce. Odată ce a trecut, a trecut pentru totdeauna. Viața durează șaptezeci, optzeci de ani; moartea se întâmplă într-o singură clipă. Este atât de condensată, încât dacă ai trăit o viață justă, vei putea intra în misterul morții. Misterul constă în faptul că moartea nu este decât coperta; în interiorul ei se găsește nemurirea ta, viața ta eternă.

Nu ma gândesc prea mult la viitor, deoarece acesta se naște din clipa prezentă. Dacă putem avea grijă de clipă prezentă, am avut grijă și de viitor. Viitorul nu va apărea din neant, el va crește din clipa prezentă. Următorul moment crește din acesta. Dacă acest moment este plin de frumusețe, pace, beatitudine, următorul va fi și mai pașnic, și mai beatific.

Iubirea nu știe nimic despre trecut, nimic despre viitor; ea cunoaște numai prezentul. Inima nu are nici o noțiune a timpului.

Încearcă sa înțelegi faptul că atât trecutul cât și viitorul sunt inexistente, ireale. Tot ce posezi este clipa prezentă – chiar această clipă. În mâinile tale se găsește întotdeauna o singură clipă; ea este atât de mică și de trecătoare, încât dacă te gândești la trecut și la viitor, o vei rata. Şi ea este singura realitate și singura viață care poate exista.

A trai fără perspectiva viitorului reprezinta cel mai mare act de curaj. Numai lașii trăiesc în viitor. Trecutul omenirii este plin de asemenea acte de lașitate. Omenirea nu a trăit în prezent, ci în viitor: „Toate acestea vor avea loc mâine”. Cu aceasta speranță au trăit și au murit oamenii. Ceea ce așteptau ei nu s-a întâmplat niciodată; l-au așteptat, de fapt, pe Godot. Prezentul a rămas neexplorat, netrăit – și el este singura realitate care există.

Mintea nu cunoaște cele trei aspecte ale timpului. Ea cunoaște numai două: trecutul și viitorul. Prezentul este, pentru ea, inexistent. Ceea ce există i se pare a fi inexistent, în timp ce inexistentul i se pare că există. Întregul efort este așadar îndreptat asupra faptului de a ieși din minte, de a părăsi ceea ce nu există și a rămâne în miezul existenţei. Cum poți rămâne în prezent? În clipa în care rămâi în prezent, iluminarea nu mai reprezintă decât o consecinţă.








%d blogeri au apreciat asta: