Comentariu (2)

27 04 2010

Iar postez un comentariul facut de mine la un articol interesant de pe blogul lui Testament… poate baga cineva la cap…

Ne este cel mai greu in viata asta sa fim noi insine… ne e frica de ceea ce am putea descoperi in noi sau de ceea ce ar putea lumea sa creada despre noi… ne ascundem dupa masti, dupa povesti pentru a nu fi judecati si pentru a parea, cand ne uitam in oglinda, altfel decat suntem … e mai usor sa jucam teatru, sa mintim, dar, din pacate, intotdeauna ne mintim pe noi…

…dar tot in noi putem gasi si curajul de a trece peste toate (dezamagiri, rateuri, pierderi); si, poate, nu neaparat curajul, ci puterea de a suprima frica si de a accepta ca toate acestea fac acum parte din noi, fac parte din ceea ce suntem si ceea ce vom fi…

Revin la vorba mea “la sfarsit e mai bine sa-ti para rau pentru ceea ce ai facut, decat sa-ti para rau pentru ceea ce nu ai facut” (dar nu ai avut curajul sa o faci)…

In definitiv ce ai de pierdut daca incerci sa faci/spui ceea ce vrei? Poti sa te trezesti cu un refuz frumos, inseamna ca nu ai pierdut nimic… doar, orgoliul si mandria au de suferit un pic, dar, poate, e mai bine asa… timpul va arata ceea ce ai avut de castigat in schimb, la momentul potrivit… Dar, la fel de bine, poate sa fie si invers…

Singurele lucruri sigure in viata sunt nasterea si moartea, restul sunt alegeri…





Promisiuni…

10 06 2009

PROMISIUNE, promisiuni, s.f. Angajament prin care cineva se obligă să facă ceva; făgăduială. – sursa DEX-Online

Am analizat promisiunile primite de-a lungul timpului de la diverse persoane din viața mea. De unele s-au ținut, iar altele încă aștept să se îndeplinească.

Răbdarea e cuvântul de ordine. Totul e să ai răbdare. Fiecare dintre noi are timpul lui. Fiecare lucru se face la timpul lui.

RĂBDARE, răbdări, s.f. 1. Faptul de a răbda; capacitate firească de a suporta greutăți și neplăceri fizice sau morale; putere de a aştepta în liniște desfășurarea anumitor evenimente. Răbdare și tutun, se spune cuiva care are de așteptat mult. ♦ (Cu valoare de imperativ) Așteaptă! 2. (Rar; la pl.) Suferințe, lipsuri. 3. Perseverență, tenacitate, stăruința.- sursa DEX-Online

Cel mai deranjant lucru e de fapt „mâine, cu siguranță” sau „săptămâna viitoare, când am timp„. De ce oare nu folosesc oamenii „nu promit, dar când am timp…”.

Cred că am promis și eu lucruri la viața mea, lucruri pe care le-am uitat, sau care le-am rezolvat cu întârziere. Dar e undeva și o promisiune de care nu m-am ținut „nu ne vom despărți niciodată„.

NICIODATĂ adv. În nici un moment, în nici o împrejurare, cu nici un (alt) prilej; nicicând, niciodinioară. – sursa DEX-Online

Pe tema asta ar fi de discutat totuși. Am ieșit de câteva ori dintr-o anume relație, m-am întors, am plecat departe, s-a rupt definitiv. A fost și prima cerere în căsătorie, înainte de prima plecare a mea. După o vreme m-a rugat să-l ajut. A ajuns în același oraș și lucram în același domeniu. Relația nu am luat-o de la capăt, că nu mai avea rost și ne cunoșteam prea bine unul pe celalalt. Sau pur și simplu, cred că s-ar fi întâmplat din nou, să plec. Mi-a și spus că nu mă vă ierta pentru ceea ce am făcut. De când ne cunoaștem, 14 ani, cred că avem adunat vreo 2 ani în care nu am știut nimic unul de celalalt. Ne sunam măcar o data la doua săptămâni, cu treabă sau fără. Acum, fiecare are viața lui.

Şi totuși, promisiunea „nu ne vom despărți niciodată” ce înseamnă?

În altă relație nu mi s-a promis și nu am promis „eternitatea„. Eram, pur și simplu, unul cu celalalt. Şi când nu eram aproape, ne simțeam unul lângă celalalt. Mi s-a promis, în schimb, că vom face bradul împreună și că îmi va cânta colinde în seara de Crăciun.

N-a fost să fie. Distanța a ajutat sau a distrus. S-a simțit, în acel Crăciun, răceala și depărtarea, chiar dacă „ne respiram în ceafă” unul celuilalt.
Atunci am învățat și răbdarea. Încă mai aștept… Știu că se va întâmpla, cândva, în alte condiții, în alta viață, dar se va întâmpla…
Să zicem că nu putem trai liniștiți fără sa știm unul de celalalt. Oricât am încercat. Am pus eu punct, nu am rezistat fără să vorbim, măcar. A pus el punct, nu a rezistat. În schimb, nu ne-am încălcat unul altuia alegerea făcută. Aici, undeva, în aceasta poveste „de-a șoarecele și pisica„, a fost a treia cerere în căsătorie (despre a doua cerere poate am să povestesc cu altă ocazie). Şi, din nou, fiecare are viața lui (eu încă încerc să o am). Vorbim în fiecare zi, chiar dacă doar ne salutăm.

Ceva, Viata până acum m-a învățat. Să nu mai promit lucruri mărețe, să nu mai mint, să nu mai judec oamenii. Mai am de învățat încă multe, foarte multe. Să mă ascult pe mine ar fi unul din acele lucruri. Să las să vină de la sine, să nu le mai gândesc pe toate părțile, să fiu doar, ar fi altele. Încă mai am multe de „curățat”, de „recunoscut„…

Răbdare, liniște, pace, iubire… și sper să mă ajute Dumnezeu să fac alegerile potrivite pentru mine de acum încolo.





adevar, si nu minciuna

10 06 2009

De ce oamenii nu au curajul să recunoască și să admită când se termină?

De ce se „trage mâța de coadă” la nesfârșit, până apare un motiv?

De ce își complica viețile inutil, când, chiar, nu mai e nimic de făcut?

Te-am cunoscut îmbrăcat într-o cămașă, Ibiza – i-am spus eu, și în pantaloni scurți. Te cunoșteam de mai multă vreme, dar nu am avut ochi pentru tine.

Am dansat cu picioarele în nisip 2 nopți la rând, ne-am plimbat după, am ascultat muzica ziua și am jucat table, povestindu-ne experiențele anterioare unul altuia. A mai trecut o săptămână. Am dansat din nou cu picioarele în nisip, corp la corp – în cea mai fierbinte noapte a anului. Am făcut baie în mare îmbrăcați :)). După răsăritul de soare, nu ne venea să plecăm de acolo.

Să spunem că am devenit prieteni buni. Ne povesteam de toate. Ne plimbam, mergeam împreună în oraș (în pauza de prânz), cutreieram țara. La un moment dat, după ceva timp, te-ai uitat adanc în ochii mei. Am zis de ce nu am încerca? Erau lucruri care ne apropiau – plăcerea de a trăi viața la intensitate maximă, muzica, călătoriile. Sunt suficiente pentru o relație sau nu? Sau ne lipsea liantul?

Oricum, a trecut o zi, a venit și a doua… „pofta” era destul de mare… și te-ai gândit să mă compari cu fosta în momentul cel mai nepotrivit. Ţi-am întors spatele și am zis ca nu mai vreau să am de-a face cu tine, decât ca și amici. A treia zi, când susțineam eu sus și tare că nu mai vreau, m-ai „lovit” cu un cuvânt și nu ți-am putut rezista („dacă știam că ești așa… nu aș fi pierdut eu atâta timp”).

Focuri de artificii au ieșit… În amintirea acelei nopți fierbinți de vară, mi-ai rugat să ascult o melodie, care „reprezenta ce s-a întâmplat cu noi (excepție 10 ani). Îți explic eu, dacă nu înțelegi sensul melodiei, dar mai târziu. Te pup”.

Până într-o dimineață, după 2 luni, când ți-a sunat telefonul… era prietenul alteia, care te întreba ce treaba ai cu prietena lui. Restul discuției nu mai contează acum, nu a contat nici atunci. Am avut încredere în tine, îmi construisem vise frumoase… un adevărat castel de nisip… Dar a venit valul… și l-a spulberat. Am încercat să continuăm relația, dar „chiar dacă ai doi cai înhămați la aceeași căruță, nu înseamnă că ei trag amândoi în aceeași direcție”. Nu ți-am spus nimic referitor la toate cele întâmplate. Am sperat că nimic nu se întâmplase. M-am mințit că totul e frumos. Erai „liniștit lângă mine și erai foarte sigur pe tine”. Deja deschisesem ochii și începusem să văd, să urmăresc orice gest, orice mișcare, orice cuvânt greșit. Şi s-au adunat, create de mine sau reale…

Ultimele cuvinte au fost „îmi pare rău că nu avem suficient timp să stăm împreună”.

Şi s-a spart… cu „un buchet de ghiocei, ghemuiți în buzunarul de la geacă”… știi tu povestea, poate mai bine decât mine.

Greșeala a fost a mea… nu trebuia să continui. Dar de ce ai mințit? De ce ai jucat atâta teatru? Sau, de ce nu m-am ascultat eu pe mine? Cât de adevărată e vorba „ciorba reîncălzită nu mai e bună de nimic”? Iubirea se dăruiește fără să aștepți ceva la schimb sau „întorci și celalalt obraz (Biblie)”. Dar, unii oameni, nu înțeleg din asta nimic. Înțeleg să „te calce în picioare” pentru că ești prea bun cu ei. E mult mai simplu – pentru mine, cel puțin – să spui ce ai de spus. Adevărul e mai dur, dar mai ușor de suportat și trece repede, decât minciuna sau omisiunea adevărului, care te macină mult timp.

Au rămas doar amintirile și dansul…

Sau a fost greșeala amândurora. Am încercat să ne schimbam unul pe celalalt. La început, te faci că nu vezi sau, chiar, nu iți dai seama ce se întâmplă. După aceea doare și nu știi cum să o spui, să nu-i faci rău celuilalt. Părerea mea e că trăiești cu cel de lângă tine așa cum e, cu bune și cu rele. Dacă iți place ceea ce descoperi, rămâi, dacă nu, pleci. Fără hard feelings, fără remușcări… Şi, cel mai important, trebuie să iei doar tu cu tine hotărârea. Fără „prieteni”, fără rude, fără „gura lumii”. Să faci întotdeauna ceea ce simți deep down inside you, și, cel mai important să iți spui ție adevărul. Rămâne, după ce se termină o relație, ceva din tine în celalalt și ceva din celalalt în tine.

Nu te judec, nu te-am judecat nici atunci, nici înainte, nici după. Am trăit multe clipe frumoase împreună, am avut multe de învățat de la tine și chiar iți mulțumesc pentru toate. Doar ceva mai am de completat la toata această experiență trăită împreună cu tine: „exista multe forme de iubire”.

Să iubești și să fii iubit.





o scrisoare veche

10 06 2009

13.01.2008
tot ceea ce am făcut am făcut ca așa mi-a dictat inima, fără sa cer vreodată ceva în schimb. nu au contat dorințele mele niciodată și nici nu mi-a plăcut când ceva e făcut din obligație (!). nici nu știu dacă ți-am zis vreodată care e cea mai mare dorință a mea: să am pe cineva lângă mine, cu care să-mi petrec toata viața și doi copii :). asta e. nu vreau case, mașini, bani sau mai știu eu ce, atât vreau, restul e umplutură, să nu fie viață monotonă.

am urât minciuna, în schimb, sau omisiunea adevărului pentru „a avea o viață mai frumoasă„.

întotdeauna am iertat, dar niciodată nu am uitat.

am trecut și pot sa trec peste multe, dar când vad că se întâmpla iar și iar… nu știu ce să zic.

mi-au trebuit 9 zile să conștientizez ce s-a întâmplat… și că ai plecat.
când am primit mesajul acela am simțit că nu e adevărat. poate m-am mințit singură, dar chiar nu a contat și nu contează ce faci, ci ceea ce simți, iar tu nu ai simțit ceea ce ai scris.

oricum viața merge înainte.

vreau doar să fii fericit.

nu vreau să te stresez, cu atât mai puțin să te încurc, dar îmi face plăcere să știu ce faci și cum faci, cu toate că îmi fac singură rău. nu vreau să-ți mai trimit sms-uri sau să-ți dau telefoane și nici nu am vrut să te simți obligat să-mi răspunzi la sms-uri. nu vreau să sune nici asta a ceva definitiv. poate doar pentru o vreme, până mă adun și eu și conștientizez că suntem (poate) doar prieteni sau „poate altă dată”.

pe mine știi unde mă găsești sau cum să ma găsești, eu nu fug nicăieri.

și încă ceva… chiar am fost fericită și m-ai făcut fericită cât ai stat cu mine… dar trebuie să revin cu picioarele pe pământ. orice minune durează 3 zile. pentru mine a durat ceva mai mult. și vreau să-ți mulțumesc pentru asta.

nici nu știu de ce scriu… poate că nu am putut vorbi când ai plecat. de câte ori am încercat să spun ceva îmi dădeau lacrimile. și am preferat să tac. dar era atât bine în brațele tale, m-am simțit protejată și ocrotită de orice ai fi făcut. parcă ai șters totul cu buretele. poate sună aiurea, dar aș da orice, dacă e cazul, pentru fericirea ta, pentru simplul fapt că m-ai făcut fericită și de câte ori îmi amintesc zâmbesc 🙂 se întâmpla oricum ceva ciudat (ori am luat-o eu razna). mi s-au întâmplat aceleași lucruri de când ai plecat acum față de când ai plecat prima dată. cu punct și virgulă, adică la aceleași ore, aceleași chestii, aceeași oameni. și m-a cam pus pe gânduri. probabil trebuie să schimb eu ceva la mine sau în gândirea mea. nu știu. gândesc la ceea ce am de făcut.
_________________________________________________________________
21.02.2008
știu ca am vorbit una alta, poate m-am repetat în mail, dar a fost scris înainte de a vorbi noi și am zis ca e mai bine să rămână intact. din nou, nu știu dacă iți voi trimite vreodată acest mail. dar îl mai completez de câte ori simt nevoia.

să revin. apropo de „rewind”-urile astea din viața mea și a ta. am greșit cu siguranță amândoi, dar nu știu unde. poate nu ar fi trebuit să mă îndrăgostesc, dar cu te poți împotrivi? cum spune și melodia „ajunge o secunda sa te îndrăgostești, nu ajunge o viata să spui cât de mult iubești”.

și cum ne-am cunoscut e ciudat… de ce nu te-am cunoscut mai devreme? din 1995, am avut ocazia, și ne-am cunoscut abia în 2005? și am trecut cu siguranță de „n”ori unul pe lângă altul și mai aveam și „prieteni” comuni. răspunsul simplu e că nu era momentul, dar când a fost momentul de ce este așa?

una din greșelile mele poate fi faptul că nu am comunicat și știu că mi-ai și reproșat chestia asta, dar ce să fac eu dacă ne-am găsit 2 muți…. acum încerc să comunic, dar nici asta nu e o variantă prea bună, eu să scriu și să nu ajungă niciodată sau prea târziu vorbele mele la tine.

bine am spus, după revelion, cred că ar fi interesant să-ți povestesc ce s-a întâmplat cu mine de la bun început: ne-am cunoscut în vara când ai venit cu prietenul tău în orașul meu. pentru mine a fost „love at first sight”. am întrebat eu una alta despre tine, dar l-a deranjat pe prietenul tău și nu am mai insistat. în seara în care ați sărbătorit 30 ani, am aflat ce m-a atras la tine…:) privirea ta și faptul că știi sa vorbești cu ochii, fără a spune de fapt nimic. am plecat spre orașul meu, cu prietenul tău (mort de beat) în mașină, nici eu nu eram foarte odihnită. m-a ținut trează „privirea ta”.

următoarea dată când te-am văzut deja erai cuplat cu iubirea vieții tale și m-am retras ușurel, evident să nu deranjez. mi-am văzut de viața mea… de treburile mele. am început sa vorbim în februarie, când erai distrus din cauza ei… în momentul acela am vrut doar să te ajut. nu știu cât am reușit, (dar oricum îmi luasem gândul… și chiar îmi vedeam de viața mea – cred ca aici încep eu să greșesc – adică mă mint și pe mine și pe tine). poate că am făcut și tot ce mi-a stat în puteri să-ți arat cât de bună sunt eu în comparație cu alte femei. nu am făcut-o la gândul de a-ți face rău, dar am reușit să-mi fac mie rău prin faptul că te-am cunoscut mai bine și mi-a plăcut ce am descoperit la tine.

și ai venit și în iulie… când cu viza (super draguț ai fost 😉 și super fățuca aveai atunci la ambasadă). ai rămas cu prietenul tău în weekend, eu am plecat din oraș. aveam de gând să am o relație cu cineva atunci, dar… după, ai mers cu mine la plimbare prin țară, la concert… super fericită și foarte greu de ascuns ceea ce simțeam (aici m-am lăsat dusa eu rău de val). și te-am dus înapoi la tine acasă, eu am plecat din țară și de aici mi se rupe mie filmul. am început să nu mai înțeleg „de ce?„.

dar te-ai întors în septembrie, să mă ajuți cu casa. iar iți mulțumesc, că nu mă descurcam singură. (dar și aici cred ca EU am avut și alt interes mai mult decât casa) și cu mașina în octombrie 😀 (asta a fost plata mea – să văd eu cum e cu tine non-stop, dacă tot te-am vrut așa de mult). și ai fugit în decembrie… ce-i drept eram amândoi prea nervoși pentru a putea vorbi atunci… obișnuiți cu libertate, să nu depinzi de nimeni… a fost capacul capacelor. dar, m-ai ajutat și atunci. o singura chestie „m-a omorât„: „ăsta e cadou de ziua mea sau salariul?„. nu știu dacă iți imaginezi cum am înghițit întrebarea asta… și când ai fugit la tine acasă, a trebuit să bei bine să ai curaj și din nou „de ce?„.

m-am mutat în ianuarie :D. și ca și acum, fiecare colț din casă, fiecare placă de gresie sau faianță, vopseaua de pe pereți… îmi aducea și îmi aduce în continuare aminte de tine. ai pus mult suflet în casa asta și se simte, și acum, o părticică din sufletul tău :). am încercat să-mi vad din nou de viața mea, sărind peste toate și neluând în considerație nimic. și din nou am cunoscut pe cineva, chiar neimportant, dar trebuia într-un fel sau altul să trec peste.

și începe distracția: fix în seara când ai apărut tu din nou în oraș (cu un alt prieten), relația mea „minunată” s-a terminat la ora 22.30 pe net, și asta fără să o „ajut” eu, și tu ai intrat în casă la 00.15 cu punga de la mâncare de la McD, super zâmbăreț.

după aceea ai vrut să te ajut sa-ți găsesc servici. ai avut 2 variante (asta am mai discutat-o). una lângă casa ta și una în orașul meu. ai ales să vii lângă mine (aici a fost alegerea ta – influența mea ar fi putut fi aici doar la nivel de manipulare telepatică (adică eu să-mi fi dorit foarte mult să vii în orașul meu, încât tu ai făcut alegerea simțind ceea ce vreau eu și nu ceea ce vrei tu) – ce drăguță sunt, mai am un pic și dau în diabet). am avut o discuție noi doi atunci. foarte educativă, aș putea spune. am zis că „până când nu știi ce vrei, lasă-mă pe mine să-mi vad ale mele„. cred că a fost prima dată când ai înțeles ce se întâmplase de fapt cu mine. ai vrut să dormi cu mine, să mă ții în brate, doar atât. am plecat la o nuntă la o prietenă comună, foarte frumos a fost și foarte bine m-am simțit. tu erai între 2 atunci. ai avut semne că nu e ok cu ele, dar nu le-ai băgat în seamă. ai trecut peste.

și ai venit la muncă… și de aici povestea o știi foarte bine. rost nu știu dacă mai are să povestesc. a fost și bine a fost și rău (rău – după ce am venit din cealaltă excursie), dar și astea sunt povestite… (dacă e cazul mai povestim și vedem despre ce e și pe acolo).

am scris toate astea la gândul că îmi voi da seama unde am greșit… un indiciu ar fi: nu mi-am ascultat vorbele mele „până când nu știi ce vrei, lasă-ma pe mine sa-mi vad ale mele” și am zis … și ce dacă … adică „m-a luat valul”. nu-mi pare rău pentru nimic din toate care s-au întâmplat. poate că am fost prea înțelegătoare, poate că nu reacționez cum reacționează majoritatea femeilor, nu știu… oricât de rea sau bună am fost, că nici eu nu mai știu de ce parte a baricadei mă aflu, sentimentele sunt aceleași necondiționat. poate că fac prea multe câteodată, poate că sunt exagerată, poate că vreau prea multe, dar nu le vreau pentru mine. le vreau doar ca sa fie bine. sunt razna…

ideea rămâne aceeași: m-am alimentat cu iluzii… frumoase și partea proastă e că mă alimentez în continuare cu alte iluzii la fel de frumoase… dar privirea aceea (octombrie 2005 și pozele din 2007) nu-mi iese din cap.

mă intrigă „rewind”-urile și trebuie să vedem împreună cum le dam de capăt. și la asta trebuie să muncim să ne dăm seama. oricum greșeala e undeva până a pleca tu prima dată din țară sau de când ai revenit până ai plecat, iar, în același fel…

Am trimis scrisoarea până la urmă… Nu a schimbat între noi decât faptul că am început să comunicăm. Pozele nu le mai am. Am descoperit amândoi unde și cu ce am greșit. Trăim la distanță unul de celalalt, dar nu putem trăi unul fără celalalt. Suntem ca „frate și soră„.

De iubit, iubesc în continuare, fără să vreau ceva în schimb…








%d blogeri au apreciat asta: