liniste…

12 01 2010

vreau sa ma plimb… vreau sa fiu acolo unde aud numai sufletul meu, nu si mintea…

poate e greu de inteles, pentru unii, dar acel loc, pentru mine, e in masina… vreau sa conduc ore intregi, zi si noapte, catre nicaieri si dinspre nicaieri… vreau sa ascult asfaltul sub roti si aerul suierand…

vreau sa vad ape curgatoare si animale zburdand libere … vreau un moment de liniste… nu mai vreau sa aud galagia oraselor… vreau sa vad verde si albastru (paduri si cer)… nu mai vreau griul nesfarsit al blocurilor… vreau sa vad oameni veseli… ma deprima fetele oamenilor din oras… nimeni nu zambeste, iar, daca te vad pe tine zambind, se uita urat…

vreau primavara, vreau vara… vreau soare… m-am saturat de anotimpul acesta, care nici iarna, nici toamna nu e…

Anunțuri




Nail art – flori de toamna

21 09 2009

Pentru o toamnă frumoasă…

flori de toamna

P.S. Alte modele aici.





biografia cronologic ‘98

11 07 2009

Am să încep cu o poezie primită de la cineva pe care nu am știut să-l apreciez la adevărata valoare atunci.

Gâgs – Fantoma vieții mele

„Stând într-un parc am văzut fantoma vieții mele trecând prin fața mea.

Era superbă ca toamna ce se așează, distrugând verdeața, florile…

Fantoma vieții mele a apărut să mă anunțe că

sfârșitul e aproape

Şi că gerul inevitabil va veni

Şi-mi va îngheța

Speranțele, iubirea

Şi nu va ierta nimic.

Fantoma vieții mele a trecut

Lăsând în urma ei amar și jale

pentru că eu sunt cel ce-l moștenește pe Manole,

iar mitul lui Icar nu poate fi strivit.” notată pe 11.11.1998

„Am atâtea pe cap, dar nu mă pot exprima în nici un fel.” 12.11.1998

„Mi-e dor de malul mării de spume albită,

mi-e dor de vârful muntelui de nori acoperit,

mi-e dor de stelele nopții de mine numărate,

mi-e dor de tine…

Îmi amintesc de ochii tăi închiși,

plini în adâncuri de o lumină neagră,

de trupul tău ca o mână deschisă și…

mi-e dor…

Şi ninge în inima mea

Cu fulgi albiți de timp,

timp care fuge și nu-l interesează că

noi trăim și iubim.

Dar timpul, cu-ale lui aripi

întețește dragostea noastră.” 17.11.1998

„… te voi simți,

te voi mângâia,

te voi săruta,

te voi iubi,

fără „dar” şi „fără limite”.” 18.11.1998





Aventurile unei frunze de toamna

12 06 2009

A fost odată, tare demult un împărat bătrân care avea numeroși slujitori voinici ca ursul și tari ca piatra. Aceștia își asumau răspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blânde și mai frumoase. Oamenii încă de mult, pe acest bătrân împărat l-au numit Copac, pentru că stă de veghe toată noaptea și toată ziua adăpostește pe toți trecătorii lăsându-i să stea la umbra frunzelor care erau copilele.

Slujitorii, după iscusința lor aveau nume de ramuri. Toți aceștia formau împreună un singur copac cu multe ramuri și frunze, un copac bătrân de neîntrecut la numărul anilor.

Ziua era tot mai zglobie și copacul juca diferite jocuri cu ramurile și frunzele care trăiau în liniște și pace.

Într-o zi se năpusti asupra lor un vânt tare și puternic de spărgea ferestrele oamenilor și ridică în slavă hârtiile și praful de pe drum. Atunci, copacul tată-împărat chemă toate frunzele și pe toți slujitorii și le spuse:

– Dragii mei copilași, suntem aproape în pragul despărțirii, vântul suflă aspru spre frunze fără pic de milă. Nu se știe cu care dintre voi va așterne un covor de rugină și nici nu se știe care va avea mai multe zile. Eu, ca tată, vă sfătuiesc să nu umblați hai-hui, ci țineți-vă de frunza mamă și aveți grijă să nu vă dezlipiți de ea.

Vorbele împăratului sunau tare și zgomotos: se auzea cum vântul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremură și cât pe ce era să se aplece la pământ cu toată împărăția.

Dar să lăsam asta pentru mai târziu și să vedem ce s-a întâmplat mai departe.

Mezina, frunză rea și neascultătoare, dar totodată grijulie pentru împărățiile din jur, se strecura pe sub ramuri și o luă din loc prin vecini să vestească de sfaturile bătrânului. Merse ce merse din loc în loc și mai vestea, pe câte un împărat care îi ieșea în cale, de primejdia și nenorocirea ce avea să urmeze. Unul dintre împărați o opri din drum și o luă de mână zicându-i:

– Draga mea copila, dulce și blajină, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ți face griji și să nu-ți fie teamă. Să știi că va veni toamna.

Fata-frunză făcu niște ochi mari și își închipui că toamna este un monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cântec, un leagăn, un copil …

– Ce-ar fi sa-l întreb „cum e toamna?”, își zise în gând mezina frunză.

Şi hotărâtă de acest lucru prinse curaj și spuse:

– Bătrânule unchi, ce este toamna?

– Toamna este a treia fiica a anului ce coboară din înaltul cerului să-și așterne trena ei de culoare galben-brun-arămie, trena fiind voi, frunzele, care veți așterne un covor de rugină peste întreaga natură. De cum sosește de pe dealuri, începe a stropi cu mănunchi de ciumăfai, udă natura, dând pentru ea culoarea ei simbolică de toamnă. Atunci soarele va coborî spre asfințit. Răcoarea va brăzda întinsul și deodată sămânța se va scutura, frunzele îngălbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor și se vor cufunda într-un somn adânc pentru totdeauna. Bruma rece și vântul şturlubatic sunt prieteni nedespărțiți ai toamnei. Împreună vor sălta frunzele în sus până în înaltul cerului, iar apoi le vor lăsa din nou pe pământ. Voi, vă veți apleca în fața toamnei părăsind copacul definitiv, tatăl care v-a susținut atâta timp în adierea vântului slab. Dar pentru oamenii vrednici, toamna este ca o pagină din cartea vieții care își aduce roadele ei cu ea. De cum o zăresc se apuca cu grijă să-i culeagă veșmintele cum sunt: perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Dar toamna nu este mai prejos căci ea e mândră și fericită de vrednicia lor și de aceea le acordă toată încrederea și speranța ei.

După câteva secunde, din fantezia povestirii fata frunză făcu niște ochi mari și galbeni ca semn de dezmorțire, îl salută cuviincios pe bătrânul copac, ii spuse „la revedere” cu un glas stins subțire și se îndreptă iute spre casa părintească. Ajunsa acasă fu întrebată de părinți pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi în ochi, istorisi tot ce i s-a întâmplat.

Cum termină, se uită pe dealuri și frumoasa toamnă se apropie de ea.

Fructele îi țineau trena, coronița de flori strălucea din ce în ce mai tare, în calea ei se așează frunze de miresme de flori. Dar, în sfârșit, ajunse la tatăl împărat și cu încuviințarea lui luă toată calea frunzelor, copilele și le duse cu ea, rămânând în urma dorul părinților, lacrimi amare, pustietate, iar înainte frunze ce se roteau în jurul toamnei.

Doar o urmă a mai rămas, o lacrimă de frunză și rouă ce se așeză pe copacul împărat. El urma să stea de veghe și să adăpostească în continuare toți trecătorii care făceau popasuri sub el.








%d blogeri au apreciat asta: