Se crede în mod curent că omul lipsit de morală nu are acces la spiritualitate. Omul moral nu are necesarmente un spirit religios. Din contră, omul religios nu este niciodată imoral. Eticul nu duce la spiritualitate, nu este nici măcar prima piatră a acesteia. Din contră, spiritualitatea autentică este aceea care face cu adevărat omul drept şi just.
Morala nu face omul nici virtuos, nici religios şi în mod sigur nu îl face uman. Ea poate cel mult să facă din voi o ființă socialmente acceptabilă, dar a fi admis de către un grup nu înseamnă deloc că ați căpătat o profunzime reală. Figura atrăgătoare, limbajul rafinat, manierele plăcute nu vă transformă. Morala autentică – și ea există – este rezultatul unei purificări personale totale, al unei evacuări a tot ceea ce este căpătat. La ce servește să vă lustruiți carapacea? A vă modifica suprafața în timp ce centrul rămâne identic este ceva inutil, ba chiar periculos.
Nebunia este prețul pe care-l plătește o civilizație fondată pe ipocrizie, impostură, morală caricaturală. Ființa umană este definitiv incapabilă să ducă o viață cu adevărat morală, adică naturală, din cauza constrângerilor. Într-o zi sau alta ea sucombă tentației, minciuna devine prea teribilă pentru a o mai putea asuma. Ipocrizia conștientă este totuși cel mai puțin rea dintre soluțiile care vi se oferă. Ea vă debarasează de conflictul intern. Este suficient să mimezi, să joci comedia. Societatea este satisfăcută și veți fi salvat un minimum de sinceritate personală. Duplicitatea, iezuismul, sunt produsul falsei morale, al virtuții impuse din exterior. Viața în comun așa cum se manifestă ea în ziua de azi, adică refuzul masiv al realității conduce la două lucruri: reprimarea spontaneității voastre şi o simulare a trăsăturilor sancționate de ordinea stabilită. Primul proces duce la nebunie. Cel de-al doilea, adică simularea trăsăturilor impuse de societate face din voi un fariseu, un Tartuffe. Ambele sunt niște calamități. Nici una nici cealaltă din aceste formule detestabile nu sunt demne de voi. Există o a treia, pe care societatea nu o recomandă și anume aceea ce a vă comporta ca o brută, ca o ființă bestială. Dacă această variantă nu vă tentează, vă rămâne alegerea între nebunie și ipocrizie.
Omul cade în sălbăticie atunci când se abandonează instinctelor sale inconștiente, refuzând să mai lupte. El încearcă în mod disperat să regăsească un fel de coerență, o stare naturală, de exemplu drogându-se sau îmbătându-se, bând alcool. Dar căutând să distrugă luciditatea care l-a îndepărtat de animalitate el se sinucide, căci omul nu poate să refuze ceea ce este el în mod profund, o ființă conștientă. Faptul că omul devine un animal denaturat atunci când se intoxică, arată clar că luciditatea, conștienta, nu face parte din regnul materiei, ea este divină, este o facultate a sufletului, o virtualitate pe care omul nu o poate eluda, de care este imposibil să fugă și pe care trebuie s-o cultive.
Eliberarea depinde de dezvoltarea sa totală, nimic altceva nu va reuși să-l scape de infernul pe care-l traversează.
Nu sunteți condamnați la o ființă bolnavă mental, la un impostor sau un animal. O altă cale vă este oferită, aceea a inteligenței luminoase, a intuiției. La opusul decadenței, al refulării sau al comediei sociale, ea vă conduce spre o viață reală, spre cunoaștere. Ea generează un comportament în sfârșit uman și suprimă barbaria omului orbit de Ego. Ea nu reprimă și nu refulează nimic. Ea vă sfărâmă lanțurile. Obiectivul său nu este de a vă adapta altora, ci de a vă ajuta să renașteți la adevărata voastră identitate. În loc să facă din voi niște travestiți, ea vă revelează esența voastră divină. Relațiile voastre sociale nu o preocupă. Aceste relații se transformă pe măsură ce inima voastră profundă își va regăsi tronul. Morala este o convenție, spiritualitatea este individuală. Morala este o atitudine, religia este o realitate interioară. Etica este o amenajare periferică, spiritualitatea emană din suflet.
Bunele maniere nu sunt capabile să facă omul moral. Cum i-ar putea permite ele accesul la propria-i esență? Morala începe prin a încorseta omul, în timp ce religia începe prin cunoașterea de sine. În această lume multiplele aspecte ale răului produs de om sar în ochi. Ce anume face întreprinderile umane atât de malefice? Chiar omul de bună credință constată că gândurile și actele sale sunt desfigurate de pasiuni neașteptate. Fiți atenți și constatați voi înșivă. Nu acceptați nici o explicație gata făcută.
Cunoașterea de sine este singura virtute. Ignoranța de sine este singurul păcat.
Conștiința este singura morală care poate exista, iar imoralitatea este opera inconștientului.
Fiți complet detașați de ceea ce descoperiți în voi. Ce înseamnă a fi detașat? Detașarea este neutralitate, absența identificării, a judecății, a alegerii, a comparației, a intervenției. Nimic nu este decretat bun sau rău la plecare, considerat ca vicios sau virtuos, lăudabil sau condamnabil. Observați, nimic mai mult. Mulțumiți-vă să priviți, să vedeți, ca și când ați fi spectatorul unei piese de teatru. De îndată ce adoptați o atitudine, de îndată ce judecați, nu mai observați, ci gândiți! Înțelegeți bine distincția dintre gândire și observație. Gândirea este o mișcare a intelectului spre ceea ce este cunoscut, deja conștient. Observația este intelectul care se îndreaptă spre subconștient și îl pătrunde.
Gândirea este dualistă, ea acționează prin perechi de opuși, ea nu poate, de exemplu, să conceapă un bine decât raportat la rău. Ea divizează, separă, apreciază și introduce o reprimare subtilă care închide ușile inconștientului și interzice accesul la misterele sale. Necunoscutul își dezvăluie secretele nu gândirii, ci observației. Întradevăr, atunci când nici o interdicție nu le mai este opusă, pulsațiile și experiențele trăite, uitate, țâșnesc spontan în goliciunea lor fără fard.