Si s-au transformat in scrum

13 07 2009

După cum ziceam acum câteva zile, nu eram hotărâtă ce să fac cu ele: confetti sau să le dau foc.

Le-am recitit și „conspectat”. Am avut noroc sau a avut cineva grijă de mine să termin treaba. A plouat tot weekendul. Duminică pe la prânz, le-am adunat într-o cutie, și am plecat la drum – între două ploi. E interesant să mergi, vara, în locuri în care de obicei e plin de lume, grătare, manele etc. și să nu fie nimeni. E chiar frumos.

Le-am dat foc foaie cu foaie, cronologic. Am terminat cam în două ore. Liniștitor, cu zâmbetul pe buze.

Am alungat țânțarii 🙂 și s-a făcut o grămăjoară de scrum.

Începem alt capitol din viață… curați de data asta. Până acum mi-am tras, fără să vreau energiile trecutului după mine. Acum ele nu mai sunt. Au rămas doar amintirile frumoase și experiențele care m-au făcut ceea ce sunt azi. Nu-mi pare rău de nimic de până acum.

I’m happy!

Anunțuri




Protejat: bibliografie cronologic ’76

13 07 2009

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:





biografia cronologic ‘02

12 07 2009

„Cu gândurile mele, cu lacrimile mele mă descurc. Le închid cu 1000 de lacăte și le las acolo. Dar cu zâmbetul meu? De fiecare dată când am nevoie de el mă gândesc la tine. Şi, pentru moment, el apare, dar o dată cu el apar și gândurile și lacrimile. Oftez mult. Se spune că, cu fiecare oftat pierzi un an din viață. Oare câți mai am de trăit? Sunt mulți, sunt puțini? Mă rog la Dumnezeu, oricâți ar fi ei, să fie fericiți.” 2.04.2002

„Cum poți iubi pe cineva pe care niciodată nu l-ai văzut?

Cu un sentiment așa de pasional că face inima să sară o bătaie la auzul vocii lui?

Cum poți să-i simți mâinile pe tine când el nu te-a atins niciodată?

Cum poți să-i simți buzele sărutându-le pe ale tale când el nu ți-a șoptit niciodată nimic în noapte?

… Am cunoscut o viață plină de despărțiri și despărțirea însăși este o natură provizorie dacă îi permitem.” mai.2002

„Prin tine am simțit cum mă ridic. Tu mi-ai dat puterea să fiu din nou EU. … Întotdeauna ai avut puterea să mă faci să cred în mine, dar nu ai putut să mă ții la distanță de tine. Mi-ai dat aripi să zbor, dar m-ai legat de tine cu lanțuri. … De fiecare dată când m-am avântat, ți-a părut rău că m-ai învățat să am încredere în mine. … M-ai făcut să cred în mine, dar tu ești puterea mea. … Dușmanul tău nu pot fi, dar al meu da.” 1.07.2002

„Am rămas SINGURUL meu DUȘMAN! Când voi înceta să-mi mai fiu dușman oare?” 11.09.2002

„Ai vrea să te las să te simți liber. Te las. Am și eu nevoie de aceeași libertate ca şi tine. Vrei să nu te grăbesc. Nu e nici o problemă. Nici mie nu-mi place să fiu grăbită, mai ales că nu știu eu ce vreau și în ce direcție aș vrea să mă îndrept. Să lupt pentru tine? Cu cine? Cu ce? Aș putea să o fac. Am puterea să lupt cu oricine și cu orice, mai puțin cu ex. E singura persoană cu care nu vreau să lupt. … Aș putea să lupt (din nou împotriva mea) pentru fericirea ta cu ea. Asta pot să o fac. … E un amestec ciudat în sufletul meu. Nu mi-a venit bine, dar nici nu mă pot înfuria.” 23.09.2002

„Sunt din nou la un pas de a-mi lua viața de la capăt. Simt că tot ce am făcut până acum nu contează pentru nimeni. Mă simt nefolositoare. Nu mai am încredere în nimeni și nimic. Când iei viața de la capăt afirmi că pierzi totul sau lași totul în urmă. Nu e adevărat. De pierdut nu ai cum să pierzi totul – rămâi tu cu tine. De lăsat totul în urmă nu e posibil. Trecutul întotdeauna va încerca să te întoarcă. Întrebarea e dacă ai puterea sau nu să îl lași să te întoarcă. Sunt la un pas de a-mi schimba din nou viața. Aşa e mai bine spus. Aș vrea să pot ierta tot răul care mi s-a făcut. (Aș vrea să-mi pot ierta tot răul pe care mi l-am făcut.).” 26.09.2002

„Mi-am dat seama că din nou am iubit Iubirea. … Sper ca altădată să nu mai iubesc Iubirea și ideea de a încerca unirea a două singurătăți. … Dar, acum totul e ca și trecut. Nu se poate șterge cu buretele, dar nu mai e nimic. Am terminat acest sau și, mai bine zis, acest capitol al vieții mele. Învățămintele care le-am tras sunt destule. Cel mai important e să nu-ți încalci principiile, oricât ți-ar cere-o viața. Cel mai mult am suferit din cauza aceasta. Am crezut că sufăr din cauză că iubesc sau că mi-e dor. NU! A iubi Iubirea nu înseamnă neapărat a iubi pe cineva. Am greșit! Acum realizez că nu l-am (i-am) iubit și nu l-aș (i-aș) fi putut iubi vreodată… Cred în minuni, totuși, și sper, ca într-o zi, să nu mai iubesc numai ideea de iubire.” noiembrie.2002





biografia cronologic ‘01

12 07 2009

„Visez imposibilul, îl văd, îl gust.

Lumea deraiază în creierul meu,

Urcă iarăși pe cale,

Se reface, iarăși deraiază. Cioburi

din fereastră îmi rănesc ochii.

Izbucnesc în plâns.

Nu atât pentru el

cât pentru rănile pe care mi le provoacă.

Plâng și ochii mi se învârtesc în cap,

Ar fugi, ar sări în noroi,

Visez imposibilul.

Visez deraieri fără seamăn…

Acum am toate simțurile cu mine, treze și tefere, am stăpânirea caldă a

Ceea ce mă terorizează.

E în mine visul imposibil,

Nici o urmă de fugă,

Dar visul imposibil a dispărut

În mineralele minții mele.

E clar că în mine cineva mă trădează,

E clar că nu sunt cu totul a mea,

Halucinația m-a durut, m-a uimit,

Dar, acum, faptul că nu-l mai pot atinge,

Că nu-l pot nici un fel retrezi

Mă uimește și mai mult.

O, visul imposibil, tratat cu amnezie,

Ascuns în mine însumi,

Cum să-l mai pot găsi?” 6.03.2001





biografia cronologic ‘00

12 07 2009

„Recunosc că în viaţă trebuie să existe un echilibru, dar nici așa nu e bine: 10 într-o parte şi 0 în cealaltă. … Umblu toată ziua de colo-colo, să treacă timpul, să mi se facă somn şi să mă duc acasă să dorm. Atât. Asta e viaţa mea. Servici – servici – somn – si de la capăt. Cât o voi mai duce aşa oare?” 9.12.2000

„Azi sunt ceva mai veselă. M-am încurcat în vise. Simt cum ele sunt foarte aproape de mine, dar nu am cum să le ating sau îmi e frică să le ating.” 28.12.2000





biografia cronologic ‘99

11 07 2009

„Îmi lipsește copilăria. Unde e copilăria mea? M-am maturizat prea repede. De ce? Îmi vreau copilăria înapoi! … Vreau să-mi trăiesc copilăria și adolescența, dar nu se mai poate. E prea târziu. … Aș da 10 ani din viață să am din nou 18 ani!!! … Mi-am făcut o lume a mea și nu las pe nimeni să intre în ea. Universul meu e mic, dar e plin de gânduri și de fantezii care nu-și au locul în lumea reală. Parcă trăiesc pe altă planetă.” 28.02.1999

„Ce e așa rău în a vrea să fii iubit? E un delict? Se spune că de la dragoste la ură e un pas mic care poți să-l faci fără să-ți dai seama. Nu e adevărat! Eu nu pot urî pe cineva. … Oare cum pot eu oare să zâmbesc când sufletul meu plânge?” 10.03.1999

„Viața mea e un mare rahat. Am devenit „mama tuturor”, dar eu nu am „mamă”. Eu nu am pe cineva să mă asculte, să mă mângâie, să mă încurajeze. Mi-a zis B.: „Te cred că ești cea mai supărată și cu cele mai multe probleme dintre toți.” Ei măcar au o „mamă”.” 9.11.1999

„Mi-e sufletul gol și învălmășit. Mă agăț cu disperare de orice zâmbet, de orice privire şi cred într-un miracol… De ce? … E rău că visez? Mulți îmi spun că sunt copil și chiar mă cred copil uneori. Îmi plac jocurile, jucăriile și plăcerile mici pe care nimeni altfel nu le-ar aprecia. Vreau să fiu copil să pot face numai ce-mi trece prin cap fără să-mi spună nimeni nimic. Dar, e greu… „Nu renunța când încă ai o șansă!” Unii, în care aveam încredere, zic că-i boală și trebuie să mă caut, dar eu, pur și simplu, am nevoie de dragoste…” 13.11.1999

„Am fost nesăbuită. Am fost copil fără cap pe umeri. Dar, acel copil iubea. Iubea o iubire imposibilă, o iubire care n-o va găsi nicăieri. … Dar speră. Speră la infinit că imposibilul se va întâmpla. Visează la o dragoste împărtășita, la o viață mai bună, … visează. Dar copilul se maturizează și observă că realitatea e foarte tristă pentru el. … în acel moment, copilul moare și se naște din el un matur dur, care nu va putea iubi niciodată. La moartea copilului nu va plânge nimeni, dar maturul născut din el va face pe foarte mulți să plângă. Dragostea de copil va dispărea, dar va renaște din când în când, numai pentru a-i crea suferință. Copilul, care e pe ducă acum, nu cere decât dragoste, mângâiere și … 28.11.1999

„Te-am așteptat tot timpul. De când m-am născut te aștept. Eram copil și mă uitam în spate și speram să te văd și să te chem să ne jucăm. Eram școlărită și priveam colegii mei sau colegii mai mari cu speranța că te voi observa și te voi ruga să mă ajuți. Mai târziu m-am apropiat și mai mult de tine, dar nu te-am văzut. Eram prin aceleași locuri, ne plimbam prin aceleași parcuri, chiuleam și beam în aceleași baruri, dar nu ne-am întâlnit. Am ajuns și la liceu, dar tot nu te-am văzut. Te așteptam primăvara când înfloreau florile, când înverzeau copacii şi visam cum mă plimb cu tine, noaptea, pe sub teii înmiresmați. Te așteptam vara, când soarele dogorea, să jucăm un tenis sau să mergem la o bere și visam că înotăm în mare noaptea și ne iubeam. Te așteptam toamna cu copacii care se scuturau de frunzele arămii, cu cerul tot mai înnegurat și visam să mă stângi în brațe când era frig și ploua. Te așteptam și iarna, când ningea prima dată cu fulgii mari care mi se așezau în păr ca fundiţele și până când înflorea primul ghiocel și visam să ne dăm cu sania sau să stăm lângă brad, ascultând o muzică liniștită și să ne sărutăm.

Iar, în momentul în care te-am văzut prima dată, era un anotimp nedefinit. Nu era nici primăvară, nici vară, nici toamnă și nici iarnă. Era cald, dar soarele apunea devreme. Ploua ușor, cu picuri mici, dar nu bătea vântul rece. Atunci te-am cunoscut și încercai să-ți ascunzi slăbiciunile, să-ți maschezi tristețea și să-ți ascunzi singurătatea. Dar, la prima zăpadă, ai venit la mine. … De atunci lucrurile au devenit roz. Iarna nu a mai fost grea, primăvara a trecut repede și a venit vara, când ai încercat să te apropii mai mult de mine, dar fără să reușești să-ți dezvălui gândurile. … Am fost fericită… până la întoarcerea anotimpului nedefinit, când eu am plecat și tu te-ai supărat. … N-ai vrut să mă mai cunoști, n-ai vrut să-mi mai vorbești. Mă simțeam goală și fără gânduri. … De atunci a trecut mult timp, nedefinit pe care nu mi-l mai amintesc. Oriunde mergeam speram să te întâlnesc. Oriunde priveam, speram să te văd. Orice făceam, speram să-mi fii alături. Dar, n-a fost așa. A trecut timpul pe lângă amândoi ca și cum eram doi necunoscuți, care nu trebuiau să se vadă niciodată. S-a schimbat ceva în viața mea și, atunci, ca prin minune, ai început din nou să zâmbești… Anotimpurile au început să capete sens, zilele au început să aibă răsărit, iar nopțile lună și stele.”  8.12.1999

„Te simt lângă mine, dar ești atât de departe. Ești un fior rece, ești o răsuflare, ești un gând. … sufletul meu a înghețat… Poate că într-o zi, într-un anotimp nedefinit, când lumea va fi în pragul dezbinării, când nu se va mai putea face ceva pentru ca ea să fie salvată, noi, cu sufletele descoperite și calde, … să o putem salva. Se va spune, apoi, că erau două suflete rătăcitoare, care se găseau, se iubeau, dar le era frică de dragostea lor și nu puteau continua și, astfel, iar se despărțeau, umblând rătăcitoare prin toată lumea, încercând să găsească alt suflet care să li se potrivească. Dar nu va putea să fie așa. Ele erau destinate să fie împreună în această viață, și în celelalte vieți. Şi dacă nu vor avea curajul să înfrunte dragostea, vor muri din nou și iarăși se vor naște pentru a se căuta.”  10.12.1999

„M-am întâlnit o dată cu ea. Era veselă, râdea, toată lumea în jurul ei se distra, dar ochii ei ascundeau o tristețe nesfârșită. Am întrebat-o ce are pe suflet. Dar mi-a zis că nu a pățit nimic. Probabil din cauza oboselii, ochii ei erau așa, mi-a răspuns ea. Dar, n-am crezut-o. M-am mai întâlnit altădată cu ea, la scurt timp după aceea. Totul era neschimbat, în afară de ochii ei. Erau mai triști, dar căutau pe cineva. Cineva care putea să-i scoată din tristețea lor.

Am întrebat-o de povestea ei. … Avuse o aventură. O aventură trecătoare, care i-a marcat viața. Nu putuse să-l uite pe acel care o făcuse fericită pentru un moment în viața ei. Trăise o poveste, cum nici în basme nu găsești. Se iubeau, se doreau, se simțeau. Între ei fusese ceva magic. Se întâlniseră într-un anotimp nedefinit, dar, primele momente împreună au fost când a nins prima dată în acea iarnă. Acea noapte a fost ceva special pentru amândoi, chiar dacă mie mi s-a părut banal. După aceea, au urmat și altele la fel. … Când îmi povestea, era veselă. Zâmbea. Pasiunea ei era mistuitoare. Nu o puteam opri. Gândurile lor erau aceleași. Se plimbau prin ploaie, ca și cum ploaia ar fi fost cea care așternea o perdea între ei și ceilalți. Erau zile cu furtuni. Ei stăteau îmbrățișați. El o ținea în brațe, o ocrotea, spulbera temerile ei legate de tunete și fulgere. Iar, toamna, când totul se usca în jurul lor, și pasiunea lor s-a stins. Ea nu vroia să fie o povară pentru el, așa că a plecat. A rupt relația lor. Nimeni nu știa de ea. Nu spuseseră nimănui și nu au putut vorbi de ea, nu și-au putut descărca sufletele. N-a avut cine să le aline durerea din sufletele lor. Şi, chiar dacă pasiunea s-a sfârșit, între ei rămăsese ceva. Se simțea. Cei din jurul lor și-au dat seama, se citea în ochii lor că tânjesc unul după celălalt.

Ea a încercat să-și aline suferința în brațele altui bărbat, dar nimic nu se putea compara. Între ei s-a lăsat o tăcere apăsătoare, pe care nimeni și nimic n-a putut-o distruge. Aşa a trecut an după an, anotimp după anotimp. În mintea ei retrăia orice clipă trăită cu el. Amintirile erau vii şi o distrugeau. O măcinau. Ajunsese la un pas de distrugerea finală, când el a rupt tăcerea. S-a bucurat. Era fericită, dar și-a amintit că el, acum, era bărbatul altei femei. S-au întâlnit, dar privirile lor refuzau să se întâlnească. Se evitau. Între ei era o tensiune care creștea. Ochii ei erau din nou triști. … Au început să iasă cu același grup de prieteni. Privirile lor se întâlneau, își spuneau din nou visele, dorințele, dar nu puteau vorbi. Gurile lor erau pecetluite. Sufereau amândoi și se observa asta.

Atunci am cunoscut-o. După ce mi-a povestit. Am încercat să-i dau un sfat, dar ea n-a vrut să-l asculte. Îl iubea prea mult pentru a-i strica relația cu cealaltă. Îl credea fericit. Iar, într-o seară, mi-a spus că nu putem merge în oraș. Vocea ei tremura. În acea seară, el a venit la ea. Era singur. Au petrecut o noapte asemănătoare cu prima lor noapte împreună. Au vorbit despre nimicuri. Pe ei, parcă, se uitaseră. Trecuseră 4 ani de la prima lor noapte. El şi-a amintit. A doua zi, era fericită. Aș fi vrut să înțeleg, dar nu am putut. Era ciudată. Îl iubea, dar nu făcea nimic să-l aibă. Știa că e al ei, chiar dacă el era cu alta. Dar, după acea noapte, el a devenit trist. Știa că ea îl iubește, dar nu putea să facă nimic pentru a fi cu ea. A devenit același om rece care era când l-am cunoscut eu. Îmi dau seama că unul pentru celălalt sunt speranța zilei de mâine. Sunt lumina zilei și puterea nopții. Se iubesc. El crede că ea e cu altul, ea știe că el are pe alta. Niciunul nu vrea să-i strice fericirea celuilalt. În prezența lor, dragostea nu pare dragoste, cuvintele nu sunt cuvinte. Totul se distruge în aer. În prezența lor oamenii se schimbă. Devin veseli și își recapătă speranțele.

Dar, mă întreb eu. Oare ei ce vor face? Ceea ce e între ei nu se poate destrăma. … Dar nimeni nu-i poate ajuta. Nimeni nu le poate vorbi. Sunt ca două entități ce nu aparțin de lumea asta. … Sunt diferiți, sunt reci pe dinafară, dar între ei focul mistuitor te omoară dacă pui mâna. Sunt unul, dar sunt în direcții diferite. Le e frică. Le e frică de ei înșiși. Le e frică să nu se distrugă singuri.

Povestea ei e ciudată. Nu o pot înțelege. Într-o zi își vor răni sufletele atât de tare, încât nu vor mai putea face nimic pentru a se salva. Dar ceva va rămâne. Se va simți în vânt, se va vedea în flori şi se va putea visa. Luna și stelele îi vor face loc pe cerul întunecat, iar soarele se va eclipsa. Atunci, ei vor fi reci, nu vor mai putea vorbi, nu vor mai putea simți nimic sau … vor fi morți. E trist, dar asta e povestea ei şi nu-i poți scoate ochii din starea în care sunt.” 12.12.1999

„Sunt doi necunoscuți, dar care se cunosc de ani. Orice atingere e cunoscută, dar e nouă. Când nu sunt singuri, se evită. Își feresc privirile, nu-și arată unul altuia durerea din ochi. Se iubesc, dar între ei nu va mai fi niciodată nimic. Încearcă să-și împartă iubirea cu alții, dar nu reușesc. Oricât ar dărui, în ei rămâne sufletul celuilalt. Suflet care nu-l pot da înapoi. Speră amândoi. se țin cu dinții de viata lor, să nu se complice. Se depărtează de toți. Se feresc. Încearcă să pară veseli și fără probleme, dar când vine noaptea, sufletele lor suferă. Suferă atât de mult, încât nici ziua nu-și mai pot ascunde suferința unul de altul. Vor să fie împreună, dar regulile societății îi împiedică. Nici unul nu poate trece de ele. Sunt singuri amândoi, chiar dacă au pe cineva lângă ei.” 14.12.1999





biografia cronologic ‘98

11 07 2009

Am să încep cu o poezie primită de la cineva pe care nu am știut să-l apreciez la adevărata valoare atunci.

Gâgs – Fantoma vieții mele

„Stând într-un parc am văzut fantoma vieții mele trecând prin fața mea.

Era superbă ca toamna ce se așează, distrugând verdeața, florile…

Fantoma vieții mele a apărut să mă anunțe că

sfârșitul e aproape

Şi că gerul inevitabil va veni

Şi-mi va îngheța

Speranțele, iubirea

Şi nu va ierta nimic.

Fantoma vieții mele a trecut

Lăsând în urma ei amar și jale

pentru că eu sunt cel ce-l moștenește pe Manole,

iar mitul lui Icar nu poate fi strivit.” notată pe 11.11.1998

„Am atâtea pe cap, dar nu mă pot exprima în nici un fel.” 12.11.1998

„Mi-e dor de malul mării de spume albită,

mi-e dor de vârful muntelui de nori acoperit,

mi-e dor de stelele nopții de mine numărate,

mi-e dor de tine…

Îmi amintesc de ochii tăi închiși,

plini în adâncuri de o lumină neagră,

de trupul tău ca o mână deschisă și…

mi-e dor…

Şi ninge în inima mea

Cu fulgi albiți de timp,

timp care fuge și nu-l interesează că

noi trăim și iubim.

Dar timpul, cu-ale lui aripi

întețește dragostea noastră.” 17.11.1998

„… te voi simți,

te voi mângâia,

te voi săruta,

te voi iubi,

fără „dar” şi „fără limite”.” 18.11.1998








%d blogeri au apreciat asta: