Ceata…

19 11 2010

viata e un drum pe care-l faci prin ceata…

e ca si cum ai conduce pe un drum pe care-l stii „by heart”, intr-o noapte luminoasa cu luna plina si cerul plin de stele, si, deodata, e ceata… densa ca laptele. Unii merg mai departe ca si cum ar avea senzatia ca stiu pe unde sunt, altii incetinesc ritmul, altii de-a dreptul abandoneaza si trag pe dreapta. In general, dupa cei care „au senzatia ca stiu pe unde merg” se iau si cei care initial incetinisera (spiritul de turma)… si asa ajungi lider. Ideea initiala care o ai e „las’ ca stiu eu ce fac” si te simti bine, dar cati dintre „lideri” se gandesc ca „turma” nu vede decat liderul? Dar iti vezi de drum, ai grija si de ei, ca de copiii tai, sa nu o ia razna pe camp, sa nu cada, sa nu rateze curbele… E obositor… dar te impinge de la spate gandul ca „ai responsabilitati” cumva.

Apoi, dupa o vreme, in aceeasi noapte luminoasa cu luna plina, ceata dispare… oare mai esti pe acelasi drum? Oare ti-ai pastrat directia de mers? Oare n-ai ratat vreo intersectie? Si daca totusi nu s-a intamplat nimic, tu, „lider”, rasufli usurat ca totul a decurs asa cum te-ai gandit ca se va intampla… dar, se trezeste cineva din „turma” ca vede si se gandeste ca ar fi mai bine ca el sa fie primul… Cedezi locul, fara suparare, multumit de realizarea ta si iti vezi in continuare de drum…

Dar inevitabilul se intampla si ceata reapare… parca mai densa ca inainte… nu stiu daca am intalnit unul dintr-o mie (ca sa nu zic milion), iesit din „turma”, care sa continue sa „conduca” fara sa schiteze vreun gest de abandon sau retragere… si asa… tu, fost „lider”, disperat de delasare si de atatea abandonuri a „parvenitilor”, iti reiei locul, dar, de aceasta data, obosit si plictisit de lupta lor pentru intaietate… si mergi inainte… iti vezi de drum, fara sa-ti mai pese ce se intampla cu „turma” de care, o data (ca niciodata ca daca nu ar fi fost nu s-ar fi povestit), ai avut grija…

Enough cu balareala ca o dau in politica…

Deci…

A fost odata ca niciodata ca daca nu ar fi fost nu s-ar fi povestit. Un imparat care… Si eu incalecai po sa, si va povestii dumneavoastra asa.”

Anunțuri




No way home…

13 01 2010

Richard Durand – No way home (unplugged)

I hear your call, your lips won’t move…
there’s so much hurt, so much past…
I touch your heart,
your tenderness,
I met your fate, it’s your spell…

If you falter, if you fail…
you found yourself in a lonely place,
emotions under strain again,
you are… unsteady… unwilling…

No way home,
no way out…
No way home
left without…
Lost that place
deep in your heart…
No way home,
no way out…

Slow to learn,
you give your heart…
you have no doubt,
have no fear…
so clear, so soft
and such a mess…
we’re standing still,
standing firm…

If you falter, if you fail…
you found yourself in a lonely place,
emotions under strain again,
you are… unsteady… unwilling…

No way home,
no way out…
No way home
left without…
Lost that place
deep in your heart…
No way home,
no way out…





O zi nebuna

1 10 2009

Nimic nu părea de dimineață că ceva se va întâmpla azi. Am fost pur și simplu oprită să-mi continui drumul ales de cineva, de sus, care ține la mine, chiar dacă eu, pentru o perioadă, am încercat să fac ce-mi programasem.

Mi s-a arătat că pot rezolva ceea ce mi-am propus și altfel decât aveam de gând să fac. Fără să mă strofoc foarte tare, doar să vreau!

Inițial tinzi să crezi că e ghinion… dar, judecând la rece totul, chiar a fost noroc. Și nu orice fel de noroc… genul de momente în viață cu care nu te întâlnești prea des și, după ce s-au întâmplat, ajungi să mulțumești că s-a întâmplat așa și nu cum îți făcusei planuri că va fi.





Pe unde ma plimb

5 09 2009

… sau mai bine zis… pe unde mă duce serviciul.

Mare noroc am avut când am ales job-ul ăsta și noroc am în continuare că îmi place ceea ce fac și am senzația că nu mă voi plictisi niciodată. Mi-am dorit întotdeauna, din lipsa timpului, să ”mix business with pleasure”, după cum spunea un fost șef de-al meu.

Și așa am început să mă plimb și în afara weekend-ului, să văd locuri noi, să revăd locuri vechi dragi și să-mi mai fac și treaba în același timp. Conduc mult și, în general, îmi place să conduc noaptea, dacă merg pe drumuri bătute des. Nu-mi dau seama câtă oboseală se adună, dar știu că aproape în nici o dimineață nu aud nici un fel de ceas, nici un fel de alarmă.

Dar sunt liniștită, sunt calmă. Câteodată mai aud zicându-mi-se ”Ai să trăiești 100 de ani la cât de calmă ești!”. Dar am timp să gândesc! Am timp să fiu numai eu cu mine!

Zilele trecute, un șef de-al meu zicea că va înnebuni de nervi din cauza proiectelor și a nepăsării unora. I-am spus să vadă partea frumoasă a lucrurilor: ”cum ar fi să muncim în mijlocul Bucureștiului, învăluiți de un nor mare de praf, poluare, mașini, claxoane?” Și am deschis ușa: ”Vezi, e liniște! Respirăm aer curat! E verde în jurul nostru!”

Vouă nu v-ar place? Pe voi ce vă înconjoară când deschideți ușa/geamul?





Ourianopolis

11 06 2009

5.06.2009

E un orășel mic, pe malul mării, pe ultimul din cele 3 brate Chalkidiki. E la capăt de drum. Aici se încheie și viața obișnuită și începe spiritualitatea – Muntele Sfânt (Athos).

Ourianopolis

E liniște, păsările ciripesc, marea e liniștită, vântul adie ușor, de abia se vede mișcarea frunzelor din copaci.

Soarele a apus, dar încă i se mai văd razele reflectate în norișorii de pe cer, semn că mâine va fi iar cald.

E „departe de lumea dezlănțuită„. Poți să te regăsești pe tine aici. Îți cauți un locușor pe malul mării, și stai. Şi să nu faci nimic, să nu te gândești la nimic, doar să fii…

Unii bărbați ajunși aici, își lasă familiile să se bucure de mare și de soare și se duc în pelerinaj pe munte, câteva zile. Marea majoritate a celor care se întorc spun că sunt mai liniștiți. Alții, ca cei cu care am vorbit astăzi, au afirmat că s-au simțit mai aproape de Dumnezeu. Nu e bine să judec… dar când povesteau erau cu berea și țigara în mână, pe plajă, în slipi, cu speranța că vor agăța și ei ceva. Alții, care făceau parte din același grup cu cei despre care am povestit înainte, după ce „s-au recules și s-au împăcat cu ei înșiși„, acolo sus pe munte, au considerat că e frumos să stea pe faleză şi să comenteze fetele care făceau plajă. Nu pot reproduce aici exact ceea ce au spus. Tot ceea ce pot spune este că au vorbit mai urât decât pe șantierele de construcții.

Şi, ca de obicei, drumul până aici a fost interesant și plin de învățăminte. Nu e ușor să ajungi într-un loc, „departe de lumea dezlanțuită„, plin de atâtea energii pozitive, ca și Muntele Sfânt.

Chiar, dacă se spune că femeile nu au voie să urce, pot să afirm că influența a tot ceea ce pe munte se simte și de aici, de la poalele acestuia. Dumnezeu e în noi, în tot ceea ce ne înconjoară și acolo sus pe munte și aici jos și acasă și pe drum, oriunde. Toți suntem Una și Una suntem Toți.

Dar de ce femeile nu au voie pe munte? Ce se întâmplă cu ele dacă urcă? Sau ce se întâmplă cu bărbații, dacă o femeie ajunge acolo? A te împăca tu cu tine, a te regăsi tu pe tine, nu înseamnă să te închizi, pe munte, departe de toate cele care te pot ispiti. E doar o chestie temporară și ireală. Înseamnă să te gândești, în tot acest timp, la cele „lumești”, fără să ai parte de ele. Şi, când scapi, ai putut citi mai sus ce se întâmplă. Știu că nu e general valabil, dar e o experiență pe care am trăit-o. Sau, poate, tuturor bărbaților care ajung aici li se oferă șansa Divină de a se regăsi și de a se împăca cu Divinitatea. Unii știu să aprecieze aceasta și fac alegerea să ducă la capăt motivul ajungerii până în acest punct, alții fac alte alegeri…

Sunt doar părerile mele, expuse mai sus. Sunt ceea ce am simțit eu acum și aici…

Şi e linişte… sunt atâtea stele pe cer… e senin… şi mă rog ca Dumnezeu să mă ajute să fac alegerile potrivite mie şi să îmi dea numai atât cât pot duce. AMIN!








%d blogeri au apreciat asta: