Zece porunci

22 09 2009

Am și un decalog aici. Eu l-am scris și tot eu l-am atârnat pe peretele sălii de așteptare. Cum ridic ochii, îl văd. Şi de fiecare dată citesc una din cele zece porunci. De fiecare dată una singură, ca să mă conving s-o urmez.

Iată-le cum sună:

Prima poruncă: Să aștepți oricât.

A doua poruncă: Să aștepți orice.

(Așteptarea ne dă iluzia că facem ceva așteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puțin câte puțin.)

A treia poruncă: Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.

A patra poruncă: Să nu numeri zilele.

A cincea poruncă: Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața.

A șasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

A șaptea poruncă: Nu pune în aceeași oală și rugăciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăznește să spere singur.

A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.

A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ți aparține în întregime. Singurătatea e o târfa care nu te învinuiește că ești egoist.

A zecea poruncă: Amintește-ți că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

Ce bună idee am avut cu decalogul ăsta. De câte ori sunt în dificultate, apelez la el. Mă uit și caut porunca de care am nevoie în clipa respectivă. Şi imediat îmi revin. Nu știu ce m-aș fi făcut fără asta.

Octavian Paler – Viața pe un peron





singuratatile noastre

10 07 2009

noiembrie ’92

Muzica ne trezeste regretul de a nu fi ceea ce ar fi trebuit sa fim, iar magia ei ne incanta pentru o clipa, transpunându-ne in lumea noastra ideala, in lumea in care ar fi trebuit sa traim. Dupa dezbinarile nebune ale fiintei tale, te apuca o dorinta de puritate angelica, in care te-ai putea unifica intr-un visde transcendenta si de seninatate, departe de lume, plutind intr-un zbor cosmic, cu aripile-ntinse spre vaste departari. Si imi vine sa inghit cerurile care pentru mine nu s-au deschis niciodata…

Toate sarutarile pe care nu le-am dat si toate sarutarile pe care nu le-am primit, zambetele care nu mi s-au deschis si atatea timiditati ale iubirilor noastre nu le-am intarit si nu le-am pecetluit singuratatilor. Nu ne-am facut luptatori. Si cand noi insine ne-am refuzat, n-am facut-o cu mandrie si cu speranta altor triumfuri?

Care este inceputul singuratatilor noastre, daca nu o iubire care nu a putut sa se reverse si care este hrana acestor singuratati, daca nu atatea iubiri inchise in noi? Toata dorinta noastra de absolut, de a deveni Dumnezei, demoni sau nebuni, toata ameteala in cautarea altor vesnicii si setea dupa lumi nesfarsite, nu s-au nascut din atatea si atatea surasuri, imbratisari si sarutari neimpartasite si necunoscute? Nu cautam noi totul pentru ca am pierdut ceva? Am pierdut atatia din noi individualul, existenta, incat singuratatile noastre cresc fara radacini, asemenea florilor de mare abandonate valurilor. Dar tari sunt singuratatile noastre, hranite din atatea iubiri ce nu s-au realizat pentru a ne sustine elanul inspre alte lumi si inspre alte vesnicii.

Emil Cioran





despre singuratate

11 06 2009

Omul nu a învățat încă să guste frumusețea singurătății. El caută mereu să se angajeze într-o relație, să fie cu cineva – cu un prieten, cu un părinte, cu o soție sau un soț, cu un copil… cu cineva. El a creat societăți, cluburi. El a creat partide politice, ideologice. El a creat religii, biserici. Însă toate acestea sunt necesare pentru a-l face să-și uite singurătatea.  Fiind în mijlocul acestor mulțimi încerci să uiți ceva, ceva de care iți amintești uneori în întuneric: că te-ai născut singur, că vei muri singur, că indiferent ce ai face, trăiești singur.

nori

Orice efort de evitare a singurătății eșuează și va eșua, deoarece este împotriva legilor fundamentale ale vieții. În fond, nu ai nevoie de un surogat care să te facă să-ți uiți singurătatea; trebuie doar să devii conștient de singurătatea ta, care este o realitate. Iar faptul de a o experimenta, de a o simți, este atât de frumos tocmai pentru că reprezintă eliberarea de mulțime, de turmă, de celalalt. Este eliberarea de teama de a fi singur. E de ajuns să auzi cuvântul „singur”, că iți și amintești de o rană; ai nevoie de ceva pentru a umple acest gol care te rănește. Ai nevoie de cineva pentru a-l umple. Cuvântul „singurătate” nu are același sens – de rană, de gol care trebuie umplut. Singurătate înseamnă pur și simplu împlinire. Ești un întreg; nu este nevoie de nimeni altcineva pentru a te completa. Încearcă deci să găsești centrul tău lăuntric în care ești totdeauna singur, în care singurătatea a fost întotdeauna perfectă. În viață, în moarte sau oriunde ai fi, ești mereu singur. Însă această singurătate este atât de plină – nu este nici un gol -, atât de completă, atât de încărcată cu toate darurile vieții, cu toate frumusețile și binecuvântările existenței, încât imediat ce ai gustat din propria ta singurătate, durerea va dispărea. În locul ei se va naște un ritm nou, de o extraordinară blândețe, pace, fericire și binecuvântare. Aceasta nu înseamnă că un om care este centrat în singurătate nu își poate face prieteni; în realitate, numai o asemenea ființă poate avea prieteni, deoarece pentru el prietenia nu mai reprezinta o nevoie, ci o împărtășire. Ființa umană are atât de mult, încât poate împărți cu alții.

Încercăm, prin orice mijloace, să trecem peste senzația că suntem străini unul față de altul. De aceea am și inventat tot felul de ritualuri. Un bărbat se căsătorește cu o femeie. Şi ce este în fond căsătoria? Este doar un ritual. De ce este nevoie de el? Deoarece soții doresc să treacă peste faptul că sunt străini, doresc să comunice cumva, să intre în relație. Însă această relație nu este creată niciodată; ei își imaginează că unul joacă rolul soțului, celalalt rolul soției, însă rămân străini unul față de altul. Şi vor trăi astfel împreună toata viața, însă nu vor fi nimic mai mult decât niște străini, deoarece nimeni nu poate pătrunde în singurătatea celuilalt.

Senzația de ciudățenie dispare numai dacă puteți pătrunde în singurătatea mea, sau dacă pot intra în singurătatea voastră – însă acest lucru nu este posibil, acest lucru nu se poate realiza din punct de vedere practic. Putem să ne apropiem foarte mult, însă cu cât ne apropiem mai mult, cu atât devenim mai conștienți de faptul că suntem străini; apropiindu-ne, observăm mai bine acest lucru. Celălalt îmi este total necunoscut; s-ar putea chiar să nu fiu în stare să îl cunosc.

Timpul a trecut, și ați devenit din ce în ce mai străini; deși v-ați apropiat tot mai mult unul de altul, nu înțelegeți totuși felul de a fi al celeilalte persoane. Cu cât o cunoașteți mai bine, cu atât o cunoașteți mai puțin. Se pare că, cu cât vă obișnuiți mai mult cu celalalt, cu atât deveniți mai conștienți de faptul că ignoranta voastră în ceea ce îl privește este absolută; această ignoranță nu poate fi distrusă. Copiii care ați crezut că sunt ai voștri, nu vă aparțin. Ați fost numai un vehicul pe care l-au folosit pentru a veni pe lume. Ei își au propria lor viață; vă sunt absolut străini. Ei nu vă aparțin. Ei își vor croi propria lor cale, propriul destin. Cine este deci alături de voi? Nimeni nu se află alături de celalalt.  Întotdeauna vă aflați într-o mulțime, însă și aici sunteți tot singuri. Fie că sunteți singuri, fie că vă aflați în mulțime, fie că aveți un cămin, fie că rătăciți de colo-colo, nu are nici o importanță. Pentru ego, singurătatea nu reprezintă niciodată o bucurie. Ego-ul se bucură numai atunci când poate să supună o altă ființă, atunci când poate să spună: „Mă aflu deasupra ta, sunt mai mare ca tine”. Ego-ul nu se bucură niciodată de singurătate. În singurătate, ce sens mai are să ai un ego?

Prietenia este de două feluri. Una este prietenia în care ești ca un cerșetor; ai nevoie de ceva de la celălalt pentru a-ți acoperi singurătatea. Şi celălalt este tot un cersetor; el dorește de la tine același lucru. Este normal ca doi cerșetori să nu își fie unul altuia de vreun ajutor. Ei vor observă după un timp că faptul de a cere de la un cerșetor a dublat sau a multiplicat nevoia fiecăruia. În loc sa fie un singur cerșetor, acum sunt doi. Şi dacă din păcate mai au și copii, atunci rezultă o întreagă trupă de cerșetori care cer, şi nimeni nu are nimic să le dea. Fiecare este așadar frustrat și furios, fiecare se simte păcalit. În realitate, nimeni nu este înșelat și nimeni nu vă păcălește, căci ce aţi putea, în fond, să dăruiți? Celălalt fel de prietenie, celălalt fel de iubire are o cu totul altă calitate. Ea nu provine din nevoie; ea provine din faptul că aveți prea mult şi trebuie să daruiţi celorlalți. În voi apare o nouă bucurie, aceea provenită din faptul de a împărtăși cu ceilalți; este o bucurie pe care nu aţi mai trăit-o niciodată, deoarece până atunci ați cerșit. Atunci când dăruiți, nu se mai pune problema nici unui atașament. Începeți să vă lăsați în voia existenței, curgeți odată cu schimbările vieții, deoarece nu are importanță cine ați acceptă darul. S-ar putea ca mâine să fie aceeași persoană, s-ar putea să rămână aceeași persoană toată viaţa, sau este posibil să fie persoane diferite. Nu se pune problema nici unui contract, nu este vorba de vreo căsătorie; este pur și simplu o plenitudine pe care vrei să o dăruiești. Indiferent cine este în apropierea ta, dăruiești. Iar faptul de a darui este o bucurie atât de mare…








%d blogeri au apreciat asta: