La multi ani!

31 12 2010

Sa ne fie anul mai bun si mai plin de impliniri decat cei de pana acum. Sa nu uitam sa ne bucuram din plin de clipele ce vin, ca si cum ar fi ultimele. Sa lasam trecutul in urma, sa nu ne mai ingrijoram atat pentru viitor si sa traim prezentul: AICI si ACUM!

sa nu renuntam la visele care le avem…

sa facem tot ceea ce ne sta in putere pentru a fi fericiti, dar fara „a calca peste cadavre”…

sa incercam sa lasam atasamentele deoparte si departe de noi…

sa ne acceptam (si iubim) pe noi asa cum suntem si pe cei din jurul nostru asa cum sunt, fara sa-i judecam si fara sa incercam sa-i schimbam…

sa incercam sa nu ne mai impunem propria vointa asupra celorlalti si sa nu acceptam cand altii incearca sa-ne impuna ceva, decat daca suntem in totalitate de acord…

sa ne ascultam din ce in ce mai mult inima si nu mintea si sa facem ceea ce simtim…

sa fim mai atenti la semnele din jurul nostru…

sa ne bucuram mai mult de ciripitul pasarilor, de fosnetul frunzelor, de susurul apelor, de adierea vantului, de picaturile de ploaie, de soare si de luna, de zi si de noapte…

si nu in ultimul rand, sa nu uitam sa iubim.

🙂 la multi ani!





omul

1 12 2010

Curgerea timpului si trecerea omului se aseamana prin aceea ca ambele se petrec la fel de repede… insa, pe cand, prima lasa urme intotdeauna cealalta prea arareori…

Vanturile destinului ne poarta pe fiecare dintre noi – seminte de umanitate – peste orizonturile devenirii, si, intr-o buna zi, vom gasi un petec de sperata in care sa ne infingem radacinile spre a rodi fructul fiintei noastre. Dar cate tinuturi ale deznadejdii trebuie strabatute pana la acel petec de speranta?

Ca dupa orice trecere, ca si cea a timpului, raman doar urmele… urmele trecerii lui peste noi si urmele trecerii noastre prin el… dar, pe cat de multe si profunde sunt primele, pe atat de rare si efemere sunt cele din urma…

Venim de “nu se stie unde” si mergem spre “nu se stie ce”… iar, undeva in acea perioada un “nu se stie ce” ne face sa irosim perioada numita “viata”, fara sa apucam a ne intalni cu prea simplul “de ce” care ne-ar fi salvat de aceasta ratacire, aducandu-ne spre noi insine.

Definitia revolutiei: “semeni vant, culegi furtuna” – a spus cineva candva, dar s-a temut sa spuna “semeni furtuna, culegi o lume noua”.

Omul este ceea ce gandeste si devine ceea ce face. Cel ce nu are nimic de pierdut devine cu adevarat puternic, dar cu adevarat destoinic devine cel ce, chiar daca poate pierde totul, nu se teme pentru asta.

Desi se nasc din pamant, toti copacii aspira spre cer, numai omul se afunda tot mai adanc in lutul materiei.

Visele omului si norii vin si se duc in mare graba, ele nu folosesc decat atat timp cat raman cu noi, fiindca, precum pamantul rodeste udat de seva norilor, tot asa viata primeste valoare numai insotita de dorinta viselor.

Infinitul orizonturilor pe unii ii sperie, pe altii ii implineste. Primilor le aduce aminte de goliciunea din ei, pe cand celorlalti revelatia intregului din care fac parte.

Umbland atat de mult pe pamant, ne-am obisnuit intr-atat cu greutatea noastra incat, atunci cand ne-am facut aripi, le-am gandit din plumb (atarnand a disperare). Toti oamenii isi doresc sa devina “mai cu greutate”, dar numai pasarile viseaza la tehnici de inaltare.

De la vis la implinire calea nu este deloc mai lunga decat de la vis la deznadejde, numai ca prima urca, iar cealalta coboara. De aceea si ajungem atat de repede acolo jos, pentru ca nu trebuie sa facem nimic, iar asta stim sa facem cel mai bine.

Trebuie sa facem ca trecerea noastra prin viata sa fie “marea trecere”, numai asa va putea fi deosebita de o simpla intamplare.

Soarele zambeste oamenilor in fiecare dimineata, de aceea toate zilele par la fel, dar numai pentru luptatori fiecare dimineata poate fi ultima si astfel toate zilele lor devin unice.

Niciodata nu e prea traziu sa fii ceea ce esti…





Spiritul liber

30 11 2010

… e precum apa: bland prin prezenta, destoinic prin rabdare, puternic prin forta interioara, tacut in marea-i trecere.

… e precum gandul: nu sta o clipa locului. Pentru el, miscarea inseamna viata, iar viata o continua evolutie… sa ajungi de unde esti acolo unde vrei sa fii.

… este precum timpul: trebuie sa pretuiesti fiecare clipa petrecuta cu el, pentru ca fiecare clipa este deopotriva intensa si valoroasa. El trece cu fiecare graunte din clepsidra timpului si nu mai revine niciodata acolo, altfel, nu ar mai fi spirit liber.

…este precum orice suflet de copil: nu stie sa urasca, dar stie sa ierte, nu se teme sa planga si poate sa rada din toata inima, nu se rusineaza de greselile sale pentru ca e prea pur pentru a cunoaste rusinea, se bucura de fiecare clipa si accepta trecutul asa cum a fost, viseaza mult si iubeste si mai mult.

… este ca orice prunc: se naste fara a se ingrijora ca pe lume poate ca sunt unii care nu-l doresc.

… nu traieste printre oameni, dar poti vedea icoana lui in ochii fiecarui copil.

… este precum stelele cerului: lumineaza calea corabierului atunci cand sperantele acestuia au cazut sub orizontul pustiirii de sine si este precum orice corabie: nu poate fi tinuta in port, ca menirea ei este sa strabata mari si sa uneasca lumi.

… este asemeni vulturului, care desi isi poarta zborul in boltile cerului, privirea lui nu scapa nici o clipa din viata pamantului. El zboara in inaltul cerului, dar urmele pasilor sai raman in prefacerile pamantului, si crede mai mult prin suflul vantului si pacea muntilor, decat prin templele oamenilor si riturile lumii.

… nu se intristeaza niciodata pentru ca bucuria lui este lumina lumii.

… se ascunde privirilor celor ce cauta sa-l vada, dar se daruieste bucuros celor ce decid sa-l urmeze.

… rodeste pentru foamea intregii lumi, dar infloreste numai pentru dorul celor ce pot sa vada.

… iubeste schimbarea, el insusi schimbandu-se cu fiece anotimp si reinnoindu-se cu fiece suflet renascut, dar este statornic in marea-I decizie precum muntele in taina propriei maretii si te poti baza pe sprijinul sau la orice pas, dar nu-l poti lua cu tine.

… nu-i plac drumurile drepte si nici credintele unice, fiindca nici o haina nu se tese dintr-un singur fir si nici o simfonie nu s-a scris cu o singura nota.

… nu are o casa a lui, pentru ca totdeauna cand a dorit s-au gasit pelerini ai destinului care sa-l gazduiasca in inima si cugetul lor. Trece din cand in cand pe la poarta sufletelor tuturor, fara sa se anunte, dar nu zaboveste decat acolo unde gaseste candela aprinsa si usa deschisa in asteptare.

P.S. Sa fiti bucurosi daca ati intalnit macar un spirit liber in intreaga viata, chiar daca acesta doar a fost in trecere… si sa nu uitati sa va lasati sufletul deschis, ca niciodata nu se stie cand poate aparea din nou.





Ceata…

19 11 2010

viata e un drum pe care-l faci prin ceata…

e ca si cum ai conduce pe un drum pe care-l stii „by heart”, intr-o noapte luminoasa cu luna plina si cerul plin de stele, si, deodata, e ceata… densa ca laptele. Unii merg mai departe ca si cum ar avea senzatia ca stiu pe unde sunt, altii incetinesc ritmul, altii de-a dreptul abandoneaza si trag pe dreapta. In general, dupa cei care „au senzatia ca stiu pe unde merg” se iau si cei care initial incetinisera (spiritul de turma)… si asa ajungi lider. Ideea initiala care o ai e „las’ ca stiu eu ce fac” si te simti bine, dar cati dintre „lideri” se gandesc ca „turma” nu vede decat liderul? Dar iti vezi de drum, ai grija si de ei, ca de copiii tai, sa nu o ia razna pe camp, sa nu cada, sa nu rateze curbele… E obositor… dar te impinge de la spate gandul ca „ai responsabilitati” cumva.

Apoi, dupa o vreme, in aceeasi noapte luminoasa cu luna plina, ceata dispare… oare mai esti pe acelasi drum? Oare ti-ai pastrat directia de mers? Oare n-ai ratat vreo intersectie? Si daca totusi nu s-a intamplat nimic, tu, „lider”, rasufli usurat ca totul a decurs asa cum te-ai gandit ca se va intampla… dar, se trezeste cineva din „turma” ca vede si se gandeste ca ar fi mai bine ca el sa fie primul… Cedezi locul, fara suparare, multumit de realizarea ta si iti vezi in continuare de drum…

Dar inevitabilul se intampla si ceata reapare… parca mai densa ca inainte… nu stiu daca am intalnit unul dintr-o mie (ca sa nu zic milion), iesit din „turma”, care sa continue sa „conduca” fara sa schiteze vreun gest de abandon sau retragere… si asa… tu, fost „lider”, disperat de delasare si de atatea abandonuri a „parvenitilor”, iti reiei locul, dar, de aceasta data, obosit si plictisit de lupta lor pentru intaietate… si mergi inainte… iti vezi de drum, fara sa-ti mai pese ce se intampla cu „turma” de care, o data (ca niciodata ca daca nu ar fi fost nu s-ar fi povestit), ai avut grija…

Enough cu balareala ca o dau in politica…

Deci…

A fost odata ca niciodata ca daca nu ar fi fost nu s-ar fi povestit. Un imparat care… Si eu incalecai po sa, si va povestii dumneavoastra asa.”





intalniri

6 05 2010

Din capitolul „ce-mi mai aud urechile”, azi a fost una din zilele care am ascultat multe. Aveam de pierdut ceva timp, vreo 3 ore, asa ca am acceptat sa beau o cafea in compania unei vechi cunostinte. Ce m-a mirat cel mai tare a fost sms-ul primit sambata noaptea la 1, dupa vreun an in care nu am mai schimbat nici o impresie. Fata politicoasa cum sunt, „am raspuns la sms” 😀 si mare i-a fost mirarea ca sunt la mare si ma distrez. Completarea mea, catre prietenii cu care eram a fost ca „iar s-a despartit unul si si-a amintit ca tot ce zboara se mananca„. Trecand peste, a sunat din nou, destul de insistent, sa ne vedem si sa mai povestim un pic…

Conversatia a inceput cu intrebarea „ce ai facut in ultimii (5) ani” de cand nu ne-am mai vazut… raspuns sec „munca”, ca doar nu se astepta sa povestesc detalii picante, nu? Si, de aici a inceput turuiala… daca m-as fi vazut cu o femeie as fi inteles, dar un barbat care sa vorbeasca atat de mult, mai rar mi-a fost dat sa vad.

Cica „femeile, cum trec de 31 ani, vor sa se marite si sa faca copii. Pana la 31 vor sa se distreze, iar cum sar anul, gandesc altfel”. Stii cat e de greu sa traiesti cu o femeie trecuta de 31 care vrea in continuare sa se distreze?

„Nu inteleg regulile societatii, dar trebuie sa ma insor si trebuie sa fac copii. Ce ar zice lumea?” (De parca traim pentru altii si nu pentru noi, traim sa fie bine altora, nu sa ne fie bine noua…)

„Am adunat destula experienta si incerc sa trec peste probleme”. Dar, din toata experienta asta, nu ai invatat ca timpul le rezolva pe toate asa cum e mai potrivit pentru tine, fara a da gres? „Mda… ai dreptate.”

„As putea sa ma intorc la fosta, dar asta inseamna ca ar trebui sa ma insor in maxim 2 saptamani” (… interesante conditii pun vietii unele…bleahhhh…) Si dupa cativa ani, dupa ce trece faza de inceput de casatorie, cresc un pic copiii, cel mai bun lucru care ar putea sa ti se intample ar fi sa devii alcoolic, nu? Uita-te in jurul tau…

„Caut un motiv pentru care merita sa traiesc viata… sa cresc oi (fara nici o aluzie), sa lucrez cu X, sa fac Y…” 🙂 Singurul motiv adevarat care merita in viata este sa traiesti.

„Nu-mi place ceea ce fac, dar nu ies din sfera politica, ca nu merge viata fara ea.”… (no comment… multimea vida… nu ma bag).

„Sa luam un exemplu: tu si eu incercam sa construim o relatie, caramida peste caramida, cu comunicare multa (mai mult monolog, decat discutii), in care sa nu conteze sexul…” si bine ca a sunat telefonul si a trebuit sa-mi iau ramas bun. Pot sa pariez ca se va gandi bine inainte de a suna data viitoare ;).

Dar i-as recomanda eu, asa usor, sa incerce sa-si caute punctul de sprijin in el, nu in altii; sa incerce sa faca ceea ce ii place si sa lase „munca facuta in folosul comunitatii” numai pentru a da bine in CV cu functiile pe care le-a ocupat. Ma mir totusi ca pana la varsta lui nu a invatat ca o inima franta de o relatie esuata nu se repara cu o alta relatie gasita la repezeala. Si cred ca mai pot continua cu „vorbe din carti”… dar, nu mai are rost, cel putin, nu acum.

P.S. Nu prea fac eu dintr-astea, dar cateodata poate ajuta si pe altii sa-si deschida ochii si sa vada ceea ce au de vazut…





Comentariu (2)

27 04 2010

Iar postez un comentariul facut de mine la un articol interesant de pe blogul lui Testament… poate baga cineva la cap…

Ne este cel mai greu in viata asta sa fim noi insine… ne e frica de ceea ce am putea descoperi in noi sau de ceea ce ar putea lumea sa creada despre noi… ne ascundem dupa masti, dupa povesti pentru a nu fi judecati si pentru a parea, cand ne uitam in oglinda, altfel decat suntem … e mai usor sa jucam teatru, sa mintim, dar, din pacate, intotdeauna ne mintim pe noi…

…dar tot in noi putem gasi si curajul de a trece peste toate (dezamagiri, rateuri, pierderi); si, poate, nu neaparat curajul, ci puterea de a suprima frica si de a accepta ca toate acestea fac acum parte din noi, fac parte din ceea ce suntem si ceea ce vom fi…

Revin la vorba mea “la sfarsit e mai bine sa-ti para rau pentru ceea ce ai facut, decat sa-ti para rau pentru ceea ce nu ai facut” (dar nu ai avut curajul sa o faci)…

In definitiv ce ai de pierdut daca incerci sa faci/spui ceea ce vrei? Poti sa te trezesti cu un refuz frumos, inseamna ca nu ai pierdut nimic… doar, orgoliul si mandria au de suferit un pic, dar, poate, e mai bine asa… timpul va arata ceea ce ai avut de castigat in schimb, la momentul potrivit… Dar, la fel de bine, poate sa fie si invers…

Singurele lucruri sigure in viata sunt nasterea si moartea, restul sunt alegeri…





O poveste…

31 01 2010

Acum douazeci de ani lucram ca taximetrist ca sa ma intretin. Intr-o noapte cand am ajuns  la o comanda, la 2:30 AM, cladirea era acoperita in intuneric, doar cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la parter… In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa. Deci am mers si-am batut la usa.

„Doar un minut” raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta. Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii. Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea. Purta o rochie colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca si o femeie dintr-un film din anii ’40. Langa ea era o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri. Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi.  Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla. „Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?” zise ea. Am dus valiza la masina si apoi m-am intors ca sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea. „Nu e mare lucru” i-am zis eu.  „Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata” „Oh, sunteti un baiat asa de bun!” zise ea.

Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat: „Ai putea sa conduci prin centrul orasului?” „Nu este calea cea mai scurta” am raspuns eu rapid. „Oh, nu conteza” spuse ea. „Nu ma grabesc. Eu acum merg spre azil…”.M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori…”Nu mi-a mai ramas nimeni din familie…” a continuat ea. „Doctorul spune ca nu mai am mult timp…”In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit.

„Pe ce ruta ati vrea sa merg?” am intrebat. Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca si operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si sa stau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere. Cum prima raza de soare s-a aratat pe orizont, mi-a spus dintr-odata: „Sunt obosita… Hai sa mergem.” Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse.  Era o cladire ieftina, ca si o casa mica, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi cum am si ajuns acolo. Erau atenti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa. Femeia fusese deja asezata  intr-un scaun cu rotile. „Cat va datorez?” a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul. „Nimic” am zis eu. „Dar trebuie si tu sa te intretii.” „Nu va faceti griji…sunt si alti pasageri” am raspuns eu.  Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si i-am dat o imbratisare. Ea m-a strans cu putere.”Ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie” spuse ea. „Multumesc.”i-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii.

In spatele meu, o usa se inchisese… Era ca si sunetul de incheiere a unei vieti…   Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru. Am condus pierdut in ganduri… Pentru restul zilei de-abia puteam vorbi. Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?…  Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?… Uitandu-ma in urma nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata.

Suntem conditionati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete. Dar adesea aceste momente marete ne iau prin surprindere – frumos impachetate in ceea ce altii ar considera ceva putin, ceva neinsemnat.

OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE  AI FACUT SAU CEEA CE AI SPUS, DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!!!

Viata aceasta s-ar putea sa nu fie „petrecerea” la care speram, dar cat timp suntem aici, putem de asemenea sa „dansam”.

In fiecare dimineata cand imi deschid ochii, imi spun: „Ziua de azi este o zi speciala!”. Amintiti-va asta, prietenii mei: nu ne mai putem intoarce niciodata inapoi, acesta e singurul Show pe care il „jucam”.

poveste preluata de aici.








%d blogeri au apreciat asta: