cum sa nu imbatranim inainte de vreme

18 10 2009

Conștientizați că singura dată în viață când ne place să „îmbătrânim” este în copilărie?

La mai puțin de 10 ani, suntem asa de încântați de asta, încât gândim și în fracțiuni de an. „Câți ani ai?” „Am patru ani și jumătate!” Nu vei spune niciodată că ai 36 ani… și jumătate. Da, dar ai patru ani și jumătate… Asta e diferența! Ai ajuns adolescent, acum nu te mai pot opri. Sari de bunăvoie la numărul următor sau chiar puțin mai departe. „Câți ani ai?” „O să am 16!” Poate că ai 13, dar vei avea 16! Și vine și cea mai grozavă zi din viața ta…. ai 18. Chiar și cuvintele sună ca o ceremonie: ai devenit major, ai 18 ani! YESSSS!!! Apoi, faci 30. Oooohh, ce se întâmplă aici? Parcă ai fi lapte bătut! „Se face” și e numai bun de aruncat, nu mai e amuzant, te-ai acrit. Ce nu e în regulă? Ce s-a schimbat? Ai devenit major, faci 30, mergi pe 40. Whoa! Pune frână, o iei razna. Până să bagi de seamă, ajungi de 50 și toate visele s-au spulberat. Dar, așteaptă!!! împlinești 60. Nici tu nu credeai ca vei face și asta!

Deci: devii major, faci 30, mergi pe 40, ajungi de 50 și împlinești 60. Asa viteza ai luat, încât atingi 70. După asta este „de pe o zi pe alta „aștepți” să o duci până joi”. În vârstă de 80 ani, fiecare zi e un ciclu complet: o ții până la prânz, ai prins și 4:30; ai ajuns și seara asta. Și nu se oprește aici ! În anii 90, o iei ușurel înapoi: „Abia am avut 92”. Apoi se întâmplă cel mai straniu lucru: după 100, devii iar copil „Am 100 și … jumătate!” Va urez tuturor să prindeți 100 și jumătate cu sănătate!

CUM SĂ RĂMÂI TÂNĂR?

1. Ignorați numerele neesențiale. Inclusiv vârsta, greutatea și înălțimea… Lăsați doctorii să-și facă griji în legătură cu astea. De asta îi plătim.

2. Înconjurați-vă de prieteni veseli. Aia mohorâți vă deprimă.

3. Învățați. Studiați computerul, meștesugurile, grădinăritul, orice. Nu lăsați creierul să lenevească. „O minte înceată este atelierul diavolului.” Și numele diavolului este Alzheimer.

4. Savurați lucrurile simple.

5. Râdeți des, mult și din toata inima. Râdeți până nu mai puteți și vă trebuie aer.

6. Mai apar și lacrimi. Indurați, suferiți și treceți mai departe. Singura persoană care ne însoțește toata viața, suntem NOI ÎNȘINE. Fiți „VII”, cât sunteți în viață.

7. Înconjurați-vă cu dragoste, indiferent că asta înseamnă familia, animăluțele dragi, muzica, plantele, hobby-urile, ce-o fi… Casa voastră este refugiul vostru.

8. Prețuiți-vă sănătatea. Dacă este bună, păstrați-o. Dacă mai are „hibe”, reparați-o. Dacă nu tine de voi „reparația”, căutați sprijin.

9. Nu vă căutați vina. Faceți vizita la mall, în alt județ, în altă țară , dar NU unde este vina.

10. Spuneți-le oamenilor pe care îi iubiți, că îi iubiți, cu orice ocazie. ȘI NU UITAȚI NICIODATĂ: Viața nu se măsoară cu numărul de respirații pe care le aveți, ci în momente care iți taie răsuflarea!

Cu toți avem nevoie să ne trăim viața din plin!

Anunțuri




biografia cronologic ‘99

11 07 2009

„Îmi lipsește copilăria. Unde e copilăria mea? M-am maturizat prea repede. De ce? Îmi vreau copilăria înapoi! … Vreau să-mi trăiesc copilăria și adolescența, dar nu se mai poate. E prea târziu. … Aș da 10 ani din viață să am din nou 18 ani!!! … Mi-am făcut o lume a mea și nu las pe nimeni să intre în ea. Universul meu e mic, dar e plin de gânduri și de fantezii care nu-și au locul în lumea reală. Parcă trăiesc pe altă planetă.” 28.02.1999

„Ce e așa rău în a vrea să fii iubit? E un delict? Se spune că de la dragoste la ură e un pas mic care poți să-l faci fără să-ți dai seama. Nu e adevărat! Eu nu pot urî pe cineva. … Oare cum pot eu oare să zâmbesc când sufletul meu plânge?” 10.03.1999

„Viața mea e un mare rahat. Am devenit „mama tuturor”, dar eu nu am „mamă”. Eu nu am pe cineva să mă asculte, să mă mângâie, să mă încurajeze. Mi-a zis B.: „Te cred că ești cea mai supărată și cu cele mai multe probleme dintre toți.” Ei măcar au o „mamă”.” 9.11.1999

„Mi-e sufletul gol și învălmășit. Mă agăț cu disperare de orice zâmbet, de orice privire şi cred într-un miracol… De ce? … E rău că visez? Mulți îmi spun că sunt copil și chiar mă cred copil uneori. Îmi plac jocurile, jucăriile și plăcerile mici pe care nimeni altfel nu le-ar aprecia. Vreau să fiu copil să pot face numai ce-mi trece prin cap fără să-mi spună nimeni nimic. Dar, e greu… „Nu renunța când încă ai o șansă!” Unii, în care aveam încredere, zic că-i boală și trebuie să mă caut, dar eu, pur și simplu, am nevoie de dragoste…” 13.11.1999

„Am fost nesăbuită. Am fost copil fără cap pe umeri. Dar, acel copil iubea. Iubea o iubire imposibilă, o iubire care n-o va găsi nicăieri. … Dar speră. Speră la infinit că imposibilul se va întâmpla. Visează la o dragoste împărtășita, la o viață mai bună, … visează. Dar copilul se maturizează și observă că realitatea e foarte tristă pentru el. … în acel moment, copilul moare și se naște din el un matur dur, care nu va putea iubi niciodată. La moartea copilului nu va plânge nimeni, dar maturul născut din el va face pe foarte mulți să plângă. Dragostea de copil va dispărea, dar va renaște din când în când, numai pentru a-i crea suferință. Copilul, care e pe ducă acum, nu cere decât dragoste, mângâiere și … 28.11.1999

„Te-am așteptat tot timpul. De când m-am născut te aștept. Eram copil și mă uitam în spate și speram să te văd și să te chem să ne jucăm. Eram școlărită și priveam colegii mei sau colegii mai mari cu speranța că te voi observa și te voi ruga să mă ajuți. Mai târziu m-am apropiat și mai mult de tine, dar nu te-am văzut. Eram prin aceleași locuri, ne plimbam prin aceleași parcuri, chiuleam și beam în aceleași baruri, dar nu ne-am întâlnit. Am ajuns și la liceu, dar tot nu te-am văzut. Te așteptam primăvara când înfloreau florile, când înverzeau copacii şi visam cum mă plimb cu tine, noaptea, pe sub teii înmiresmați. Te așteptam vara, când soarele dogorea, să jucăm un tenis sau să mergem la o bere și visam că înotăm în mare noaptea și ne iubeam. Te așteptam toamna cu copacii care se scuturau de frunzele arămii, cu cerul tot mai înnegurat și visam să mă stângi în brațe când era frig și ploua. Te așteptam și iarna, când ningea prima dată cu fulgii mari care mi se așezau în păr ca fundiţele și până când înflorea primul ghiocel și visam să ne dăm cu sania sau să stăm lângă brad, ascultând o muzică liniștită și să ne sărutăm.

Iar, în momentul în care te-am văzut prima dată, era un anotimp nedefinit. Nu era nici primăvară, nici vară, nici toamnă și nici iarnă. Era cald, dar soarele apunea devreme. Ploua ușor, cu picuri mici, dar nu bătea vântul rece. Atunci te-am cunoscut și încercai să-ți ascunzi slăbiciunile, să-ți maschezi tristețea și să-ți ascunzi singurătatea. Dar, la prima zăpadă, ai venit la mine. … De atunci lucrurile au devenit roz. Iarna nu a mai fost grea, primăvara a trecut repede și a venit vara, când ai încercat să te apropii mai mult de mine, dar fără să reușești să-ți dezvălui gândurile. … Am fost fericită… până la întoarcerea anotimpului nedefinit, când eu am plecat și tu te-ai supărat. … N-ai vrut să mă mai cunoști, n-ai vrut să-mi mai vorbești. Mă simțeam goală și fără gânduri. … De atunci a trecut mult timp, nedefinit pe care nu mi-l mai amintesc. Oriunde mergeam speram să te întâlnesc. Oriunde priveam, speram să te văd. Orice făceam, speram să-mi fii alături. Dar, n-a fost așa. A trecut timpul pe lângă amândoi ca și cum eram doi necunoscuți, care nu trebuiau să se vadă niciodată. S-a schimbat ceva în viața mea și, atunci, ca prin minune, ai început din nou să zâmbești… Anotimpurile au început să capete sens, zilele au început să aibă răsărit, iar nopțile lună și stele.”  8.12.1999

„Te simt lângă mine, dar ești atât de departe. Ești un fior rece, ești o răsuflare, ești un gând. … sufletul meu a înghețat… Poate că într-o zi, într-un anotimp nedefinit, când lumea va fi în pragul dezbinării, când nu se va mai putea face ceva pentru ca ea să fie salvată, noi, cu sufletele descoperite și calde, … să o putem salva. Se va spune, apoi, că erau două suflete rătăcitoare, care se găseau, se iubeau, dar le era frică de dragostea lor și nu puteau continua și, astfel, iar se despărțeau, umblând rătăcitoare prin toată lumea, încercând să găsească alt suflet care să li se potrivească. Dar nu va putea să fie așa. Ele erau destinate să fie împreună în această viață, și în celelalte vieți. Şi dacă nu vor avea curajul să înfrunte dragostea, vor muri din nou și iarăși se vor naște pentru a se căuta.”  10.12.1999

„M-am întâlnit o dată cu ea. Era veselă, râdea, toată lumea în jurul ei se distra, dar ochii ei ascundeau o tristețe nesfârșită. Am întrebat-o ce are pe suflet. Dar mi-a zis că nu a pățit nimic. Probabil din cauza oboselii, ochii ei erau așa, mi-a răspuns ea. Dar, n-am crezut-o. M-am mai întâlnit altădată cu ea, la scurt timp după aceea. Totul era neschimbat, în afară de ochii ei. Erau mai triști, dar căutau pe cineva. Cineva care putea să-i scoată din tristețea lor.

Am întrebat-o de povestea ei. … Avuse o aventură. O aventură trecătoare, care i-a marcat viața. Nu putuse să-l uite pe acel care o făcuse fericită pentru un moment în viața ei. Trăise o poveste, cum nici în basme nu găsești. Se iubeau, se doreau, se simțeau. Între ei fusese ceva magic. Se întâlniseră într-un anotimp nedefinit, dar, primele momente împreună au fost când a nins prima dată în acea iarnă. Acea noapte a fost ceva special pentru amândoi, chiar dacă mie mi s-a părut banal. După aceea, au urmat și altele la fel. … Când îmi povestea, era veselă. Zâmbea. Pasiunea ei era mistuitoare. Nu o puteam opri. Gândurile lor erau aceleași. Se plimbau prin ploaie, ca și cum ploaia ar fi fost cea care așternea o perdea între ei și ceilalți. Erau zile cu furtuni. Ei stăteau îmbrățișați. El o ținea în brațe, o ocrotea, spulbera temerile ei legate de tunete și fulgere. Iar, toamna, când totul se usca în jurul lor, și pasiunea lor s-a stins. Ea nu vroia să fie o povară pentru el, așa că a plecat. A rupt relația lor. Nimeni nu știa de ea. Nu spuseseră nimănui și nu au putut vorbi de ea, nu și-au putut descărca sufletele. N-a avut cine să le aline durerea din sufletele lor. Şi, chiar dacă pasiunea s-a sfârșit, între ei rămăsese ceva. Se simțea. Cei din jurul lor și-au dat seama, se citea în ochii lor că tânjesc unul după celălalt.

Ea a încercat să-și aline suferința în brațele altui bărbat, dar nimic nu se putea compara. Între ei s-a lăsat o tăcere apăsătoare, pe care nimeni și nimic n-a putut-o distruge. Aşa a trecut an după an, anotimp după anotimp. În mintea ei retrăia orice clipă trăită cu el. Amintirile erau vii şi o distrugeau. O măcinau. Ajunsese la un pas de distrugerea finală, când el a rupt tăcerea. S-a bucurat. Era fericită, dar și-a amintit că el, acum, era bărbatul altei femei. S-au întâlnit, dar privirile lor refuzau să se întâlnească. Se evitau. Între ei era o tensiune care creștea. Ochii ei erau din nou triști. … Au început să iasă cu același grup de prieteni. Privirile lor se întâlneau, își spuneau din nou visele, dorințele, dar nu puteau vorbi. Gurile lor erau pecetluite. Sufereau amândoi și se observa asta.

Atunci am cunoscut-o. După ce mi-a povestit. Am încercat să-i dau un sfat, dar ea n-a vrut să-l asculte. Îl iubea prea mult pentru a-i strica relația cu cealaltă. Îl credea fericit. Iar, într-o seară, mi-a spus că nu putem merge în oraș. Vocea ei tremura. În acea seară, el a venit la ea. Era singur. Au petrecut o noapte asemănătoare cu prima lor noapte împreună. Au vorbit despre nimicuri. Pe ei, parcă, se uitaseră. Trecuseră 4 ani de la prima lor noapte. El şi-a amintit. A doua zi, era fericită. Aș fi vrut să înțeleg, dar nu am putut. Era ciudată. Îl iubea, dar nu făcea nimic să-l aibă. Știa că e al ei, chiar dacă el era cu alta. Dar, după acea noapte, el a devenit trist. Știa că ea îl iubește, dar nu putea să facă nimic pentru a fi cu ea. A devenit același om rece care era când l-am cunoscut eu. Îmi dau seama că unul pentru celălalt sunt speranța zilei de mâine. Sunt lumina zilei și puterea nopții. Se iubesc. El crede că ea e cu altul, ea știe că el are pe alta. Niciunul nu vrea să-i strice fericirea celuilalt. În prezența lor, dragostea nu pare dragoste, cuvintele nu sunt cuvinte. Totul se distruge în aer. În prezența lor oamenii se schimbă. Devin veseli și își recapătă speranțele.

Dar, mă întreb eu. Oare ei ce vor face? Ceea ce e între ei nu se poate destrăma. … Dar nimeni nu-i poate ajuta. Nimeni nu le poate vorbi. Sunt ca două entități ce nu aparțin de lumea asta. … Sunt diferiți, sunt reci pe dinafară, dar între ei focul mistuitor te omoară dacă pui mâna. Sunt unul, dar sunt în direcții diferite. Le e frică. Le e frică de ei înșiși. Le e frică să nu se distrugă singuri.

Povestea ei e ciudată. Nu o pot înțelege. Într-o zi își vor răni sufletele atât de tare, încât nu vor mai putea face nimic pentru a se salva. Dar ceva va rămâne. Se va simți în vânt, se va vedea în flori şi se va putea visa. Luna și stelele îi vor face loc pe cerul întunecat, iar soarele se va eclipsa. Atunci, ei vor fi reci, nu vor mai putea vorbi, nu vor mai putea simți nimic sau … vor fi morți. E trist, dar asta e povestea ei şi nu-i poți scoate ochii din starea în care sunt.” 12.12.1999

„Sunt doi necunoscuți, dar care se cunosc de ani. Orice atingere e cunoscută, dar e nouă. Când nu sunt singuri, se evită. Își feresc privirile, nu-și arată unul altuia durerea din ochi. Se iubesc, dar între ei nu va mai fi niciodată nimic. Încearcă să-și împartă iubirea cu alții, dar nu reușesc. Oricât ar dărui, în ei rămâne sufletul celuilalt. Suflet care nu-l pot da înapoi. Speră amândoi. se țin cu dinții de viata lor, să nu se complice. Se depărtează de toți. Se feresc. Încearcă să pară veseli și fără probleme, dar când vine noaptea, sufletele lor suferă. Suferă atât de mult, încât nici ziua nu-și mai pot ascunde suferința unul de altul. Vor să fie împreună, dar regulile societății îi împiedică. Nici unul nu poate trece de ele. Sunt singuri amândoi, chiar dacă au pe cineva lângă ei.” 14.12.1999





biografia cronologic ’96

11 07 2009

„Lucrurile nu sunt ceea ce par.” „Nu asculta vocea care-ți dă chei pentru ușile și încăperile în care nu ar trebui să intri.” „Legile universului cer răgaz de 24 de ore înainte de fiecare extremă.” „De ce simțim nevoia să ne legăm de anumiți oameni? Ca să evităm cu orice preț singurătatea? Ne alegem un prieten după orarul pe care îl are, după cât câștigă, după talentele lui în pat – toate motive foarte bune, iar dacă, pe deasupra, se mai poartă și frumos, putem spune că am avut noroc.” „Ne promitem ceva pentru veșnicie, dar, de fapt, nu durează decât pană ne plictisim.” 24.09.1996

„Ah, dreptatea vieții! Clipa când o mană se ridică și o voce se aude: OPRIȚI, ea moare! Copilul ăsta moare fără acea supapă de siguranță pe care toți par să se lupte, să o ascundă, ca pe o rușine. Viata ne dă lovituri, ne face să visăm, când, de fapt, nu are rost, nici să visezi, nici să te aperi. Gândurile vor să mă facă să înțeleg că există un plan anume pentru mine, întipărit în destinul planetei. Ele știu. Iar mintea, din care se iscă, știe că nu poți alege întâmplările, nici ale zilei, nici ale unui singur moment, și că înainte chiar de clipa când deschizi pentru prima dată ochii spre lumină, cineva, o putere de taină a răului, te alege. Învârtește zarurile în mană și chicotește lung, batjocoritor. Sunt o neînchipuită manie și o nevoie sa-i strig cerului ca e vinovat, să-i strig vântului ca e mincinos, pentru că nu se arată niciodată. Să le strig asta celor doi care m-au lăsat să mă nasc. Să strig în gura mare, pe stradă, oricui m-ar auzi, după ajutor și că Mama Natură duce lipsă de miracole. Divinitatea ei e o minciună. … Oare moartea nu e imaginea înghețată a unui trup? Sunt paranoica… As vrea sa devin un om normal. Am obosit sa fiu mereu atenta ce și cu cine vorbesc, de teama că tuturor li s-ar face silă de mine, dacă ar afla ce gândesc eu. Şi cu toate astea, într-un fel, nu mai îmi amintesc cum, am cerut în fiecare zi sa fiu înjosită, umilita. Asa mi se întâmplă întotdeauna; înseamnă că spun sau gândesc fără să-mi dau seama, ceva care-mi aduce înjosirea. As vrea sa plec, sa fug departe, sa nu mai știu de nimeni și de nimic. Dar nu merit să scap de aici. Merit să rămân. … Mă doare inima când mă gândesc, dar știu că trebuie să rămân, poate reușesc să schimb totul. … Mi-a spus și X o data: „De ce nu încerci să vezi lucrurile altfel?” Ar trebui să fie ceva mult mai concret în lumea asta, în viața asta. Nu știu cum alții pot trăi cu incertitudini toată viața, că eu una simt că nu mai pot continua mult așa. Nașterea și moartea sunt singurele lucruri sigure din viață. Celelalte sunt incertitudini, mister, variațiuni pe o temă dată.” 25.09.2009

Era postat la mine în bucătărie, în august, și recita din Minulescu:

„Ce văd!…

E adevărat?…

Tu ești?…

Cum?…

N-ai murit?…

Tot mai trăiești?…

Hai! spume-mi…

Spune-mi tot ce știi…

Să-mi spui chiar și minciuni,

Să-mi spui

Ce n-ai spus nimănui –

Nici celor morți,

Nici celor vii…

De ce zâmbești?

E adevărat?…

Te-ai răzgândit?…

Ne-am împăcat?…

Iar ne iubim?…

Sau, poate, și azi ne regăsim

Aceeași vechi dușmani?…”

Notarea am ţinut eu în mod special, pentru acele momente, să o fac la acestă dată. 14.10.1996





biografia cronologic ’93

11 07 2009

„Trebuie sa vorbesc cu X… telepatic… Cred ca se pot face multe prin această formă de comunicare intre oameni. Nu crezi?” 12.01.1993

„Îmi place să mă închid într-o cameră și să stau ore întregi să scriu sau să ascult muzică. Sau numai să-mi aranjez gândurile și ideile la locul lor. Îmi place să mă plimb… și să mă gândesc numai la ce vreau eu sau, pur și simplu, să visez cu ochii deschiși. Dar, din toate acestea, mă trezesc la realitate, revenind (pe pământ) în orașul ăsta… m-am saturat de el… am nevoie de o schimbare, chiar radicală, în viata mea, altfel cred că voi îmbătrâni înainte de vreme (aici).” 24.02.1993

Pe 29.03.1993 am lipit o foaie peste ceva scris: „E un secret prea mare pentru a-l divulga.” Îmi era rușine. Descoperisem America 😉

„Până acum a plouat. Nu mai știu dacă plouă, dar sper ca până mâine va înceta ploaia. Ploaia – o stare de spirit, o stare de lenevie, de somn sau de tristețe adâncă, un cer înnourat, o inimă rănită. Nu răspund și nu vreau sa comentez nimic (referitor) la ceea ce am spus mai înainte pentru a te lăsa cuprins de o nostalgie a trecutului. Oare tu te-ai putea gândi la ce mă gândesc eu acum? Nu cred că-ți trece ceva mai Rău prin minte. Dar nu știu dacă tu vei putea vreodată să-mi răspunzi la întrebări. Poate, într-o zi, te vei transforma în ceva (sau cineva) care ar putea să-mi răspundă la tot – absolut tot – ceea ce mă frământă…. Dar toate visele sunt posibile și totul este probabil. Nimic nu e sigur. Nici măcar problemele de algebră, nici măcar datele de naștere, nici chiar existenta noastră pe pământ. Poate trăim pe o planetă pierdută în spațiu și timp care presupunem că se numește Pământ/Terra.” 1.04.1993

„Uite! Acum am stat puțin și mi-am dat seama că eu nu trăiesc în realitate. Eu visez cu ochii deschiși. Bine. Dar oare când mă voi trezi? … Visez. Visez. Dar la ce visez? La cai verzi pe pereți. La ceea ce (cred) că niciodată nu se va putea întâmpla. Visez la luna cu stele, la realitate, la tot ce nu se poate imagina vreodată pe lumea asta. Visez la zborul pe Lună, la ceea ce se va întâmpla curând. Visez. Visez la prea multe lucruri, asa încât mi-ar trebui prea mult timp pentru a-ți spune.” 5.04.1993

„Tata mă crede un copil de 7 ani. Bunica un bebe. „Prietenii și prietenele” o jucărie pe care o pot muta de colo-colo și cred că mă pot juca cum vor ei. Dar de azi sunt hotărâtă să lupt împotriva celor care nu mă iau asa cum sunt.” 19.04.1993

„Trebuie să-mi trăiesc viata și să mă distrez cât nu e prea târziu. Dar târziu nu va fi niciodată!” 16.11.1993








%d blogeri au apreciat asta: