Iubirea neconditionata a unei femei

Iubirea neconditionata a unei femei eliberarea de povara asteptarii (joi, Septembrie 17, 2009 de Camelia Patrascanu)

O femeie invata greu sa iubeasca fara sa sufoce si fara sa-si faca sperante. Daca ar fi dupa ea s-ar coase de barbatul iubit pentru a fi sigura ca ia parte la viata lui, ca devine viata lui. Dar nu e dupa ea. Si intelege repede ca intrebarile ei, supozitiile, tristetile, pretentiile, rugamintile ei nu fac decat sa indeparteze persoana adorata. Intelege ca daca vrea sa il inspire sa ramana langa ea trebuie sa invete sa iubeasca neconditionat. Fara asteptari, fara pretentii, fara ultimatumuri, fara reprosuri, fara impuneri. Greu! Dar invata.

In primul rand invata sa nu-l mai schimbe pe omul de langa ea. Sa-l accepte asa cum este. Sa-l inteleaga, sa constate neutru diferentele de gusturi si comportamente dintre ea si el, dar sa nu incerce sa-l schimbe. Cel mult sa-i sugereze, daca e intrebata, anumite variante, mai constructive pentru cuplu, dar, doar daca vrea el.

In al doilea rand invata sa-i accepte obiceiurile de viata, programul, ocupatiile, prietenii, habitudinile, aspiratiile. Si cum prima axioma spune ca nimeni nu trebuie schimbat, va trebui sa accepte partenerul cu intregul sau univers, asa cum e. Cu prietenii (parca pre amulti), familia, sotia (uneori „inca”) si copiii lui.

Apoi, invata sa se bucure, de dragul lui, de realizarile lui. Sa-i sustina sperantele si viziunile, sa-i aline esecurile, sa-i inteleaga amanarile, ezitarile si retractarile. Sa-i ierte lasitatile si lipsa de coerenta, sa-i sustina expansivitatile, sa-i creada promisiunile.

Apoi va trebui sa invete sa nu se gandeasca la viitor, stiut fiind ca femeile, prevazatoare, vor sa se asigure certificand relatia de iubire. Va trebui sa renunte la a mai conditiona iubirea printr-o declaratie – angajament luata barbatului ei. Si ridicand aceasta obligatie de pe umerii lui sa scuteasca iubirea de inca o limitare si pe el de inca o responsabilitate impunatoare de conditii.

Apoi va trebui sa isi traiasca viata in asa fel incat aceste de-conditionari sa faca parte armonios din viata ei, iubind firesc, spontan, din toata inima, barbatul cu care:

• nu vrea sa se marite, nici sa-i faca copii, nici sa locuiasca cu el impreuna;
• nu vrea sa se afiseze tot timpul;
• nu stie daca va petrece weekendul pentru ca e posibil ca el sa fie cu prietenii;
• nu stie daca va merge la nunta prietenului lui sau va prefera sa fie insotit de verisoara sa;
• nu vrea sa petreaca concediul decat daca el doreste sa fie cu ea.

Si abia dupa aceea femeia poate spune ca a invatat sa iubeasca in deplina libertate un barbat caruia nu-i cere nimic. Nici macar sa fie cu ea. Il poate iubi chiar si fara sa fie cu ea. Pentru ca acesta este marele dar pe care il face iubirea neconditioanta: te invata sa iubesti atat de mult persoana draga incat ii vrei tot binele, nedorind sa o posezi, sa o iei in proprietate. O poti iubi eliberand-o de tine, de relatie, de orice obligatie. Si, acest gen de iubire, desi iti ocupa inima, ti-o lasa in acelasi timp libera pentru propria viata, pentru alte iubiri. Pentru ca neavand un angajament limitativ nu tradezi nimic, nu inseli nici o pretentie sau asteptare. Iubirea neconditioanta poate supravietui in paralel cu alte afectiuni si sentimente. Pentru ca iubirea neconditioanta este total libera si omnipotenta – ca iubirea fata de Dumnezeu care ne lasa loc (ba chiar ne antreneaza) pentru alte iubiri. Dragostea generoasa, total deschisa spre persoana iubita, te face sa-l accepti pe celalalt exact asa cum este, dorindu-i tot binele din lume, respectand binele pe care si-l doreste pentru el. Fara sa judeci acest bine. Iubirea neconditioanta supravietuieste cataclismului altor iubiri si dezamagiri, devine un status-quo al inimii tale.

******

Cand cerem cuiva sa ne iubeasca neconditioanat trebuie sa stim ce ii cerem – sa poata trai, daca este necesar sau ii impunem, fara noi. Sa ne iubeasca fara sa fie legata de noi prin asteptari, pretentii, aspiratii, cereri, planuri. Si persoana draga invata asta, in timp ce este in relatie cu noi. Iar inima sa, pe masura ce se dechide tot mai mult, devine tot mai calda, cuprinzatoare, intelegatoare si inteleapta. O inima care iubeste neconditionat iese din limitarile cultural-religioase, rasiale, geografice, temporal-spatiale. Inima aceea se poate darui intregii omenirii, intelegand ca la nivelul miezului inimii toti suntem o singura fiinta. In acest spatiu al libertatii absolute si a tuturor posibilitatilor create nu iti apartine nimic, nu apartii nimanui, aici nu exista infidelitate sau pacat, juraminte de credinta, amanari sau pasuiri. Aici este pur si simplu IUBIRE. Pentru tot si pentru toate.

Cand o femeie este condusa in acest punct al constiintei sale, invata sa iubeasca fara sa fie cu persoana iubita, invata sa se detaseze fizic de ea, chiar daca in inima o poarta in continuare. Invata sa inteleaga si alte iubiri ale persoanei dragi, sa nu pretinda o alegere finala, o asumare a relatiei, o promisiune pentru viitor, o viziune a relatiei in viitor. Cel ce iubeste neconditionat a uitat toate astea. Si accepta persoana draga asa cum este.

Dar aceasta acceptare, posibila doar prin conectarea inimii la spirit, desi te apropie sufleteste de omul iubit te si elibereaza de el. Iti reda demnitatea si libertatea. Eliberandu-te de posesivitate, de scenariile culturale create in jurul conjugalitatii, lasi iubirea sa te cuprinda. Si ea te va insufleti si inspira sa vezi oamenii prin lentila iubirii neconditionate. Sa-ti trezesti puterea de a iubi sufleteste toti oamenii. Chiar daca sesizezi foarte clar diferentele dintre tine si ei (de forma si nu de fond), iubirea spirituala face sa te conectezi la elementul cel mai profund si subtil din fiinta lor – spiritul, a carui sursa fiind divinul, face ca toti oamenii sa se simta in adancul lor, una si aceeasi fiinta.

Femeia care se obisnuieste sa iubeasca dincolo de asteptari si sperante, dincolo de scenariile culturale privind relatia parteneriala, capata un fel de detasare inteleapta, o liniste profunda (ce poate parea resemnare necunoscatorilor) . Aceasta predare in fata iubirii conecteaza fiinta la divinitate si permite schimbarea destinului – schimbarea contextului dramatic intr-unul plin de satisfactii, schimbarea rolului ei in relatie si al felului in care este perceputa de partener. Cand iubesti astfel esti liber de orice (nu sa faci ce vrei, ci liber de prejudecati, de frici, de conditionari, de limitari si nemultumiri sau rusini). Esti eliberat inclusiv de credinta ca iubirea neconditionata abroga angajamentul. Dimpotriva! Iubirea neconditionata, spirituala, iti da toata libertatea de a alege cum vrei sa iubesti (cu acte sau fara, cu coabitare sau cu locuire sparata, carnal sau doar sufleteste etc.). Si asigura conditii ca alegerea cadrului iubirii sa fie cu adevarat eliberata de prejudecati si false proiectii. De aceea o astfel persoana, eliberata de disperarea pasiunii si a fricii de a pierde omul drag, dobandeste capacitatea de a vedea si alti oameni, de a se atasa si de alte persoane, de a se conecta la sufletul semenilor. O astfel de persoana radiaza si atrage prin rezonanta oamenii capabili s-o iubeasca total. Atat de total incat nimic nu este interzis sau vinovat, nici macar a-ti dori un angajament (liber consimtit si matur acceptat) de amor legiferat. Pentru ca si persoana iubita doreste acelasi lucru: fara ambiguitati sau lasitati, fara pretentii si asteptari. Femeia a carei inima a invatat iubirea neconditionata se va bucura de aceasta derogare si se va elibera de vinovatia de a fi dorit candva o relatie limitatoare. Stie acum ca dragostea poate alege liber conditiile in care vrea sa se manifeste, sa se traiasca. Si daca altora li se par constrangeri, ei, IUBIRII, i se par jocuri si contexte perfecte in care isi poate experimenta pasiunea si generozitata. Fidelitatea, prezenta, programul comun cu fiinta iubita, fac absolut normale zecile de telefoane cand intarzii, vigilentele interogari cu privire la petrecerea de la firma, dorinta permanenta de a-ti fi in preajma. Tratand toate aceste excese cu iubire spirituala, le vei alina si vindeca, inspirand omul de langa tine sa se conecteze la sufletul tau, deschizandu- se astfel si el spre iubirea neconditionata.

Femeia care invata sa iubeasca neconditionat poate spune: Te iubesc, adio! Esti liber sa-ti traiesti inima asa cum vrei. Sunt libera sa-mi traiesc inima asa cum vreau. A iubi neconditioant nu inseamana a aproba/incuraja totate excesele sau viciile celuilalt, ci a intelege sufletul omului de langa tine, dandu-i libertatea de a fi el insusi. Te poti retrage oricand ti se pare prezenta sa daunatoare, dar asta nu insemana suspendarea iubirii tale. Ci, doar o logica desprindere fizica de omul care iti face rau.

Barbatii trebuie sa stie ca eliminand asteptarile, nazuintele, visele, pretentiile si sperantele femeilor, le invata sa traiasca desprinse de ei, capabile sa isi asume puterea si independenta propriilor lor inimi.

Femeile trebuie sa stie ca obligand barbatii sa le accepte mofturile, prejudecatile si constrangerile ii forteaza sa faca un salt de constiinta care duce la iubirea dincolo de conditii, iubirea care poate trai si fara persoana draga alaturi.

Pentru ca iubirea neconditioanta nu te leaga si mai mult de partener, dimpotriva. Te leaga de intreaga umanitate. Si cand ai perspectiva umanitatii de care devii legat afectiv, pierderea iubirii omului de langa tine nu mai pare o tragedie.

Pentru ca iubirea neconditioanta este atat de puternica incat se poate exprima liber chiar si intr-un cadru dramatic sau limitat de conventii si traditii, de prejudecatii si conformism cultural – daca ea doreste acest lucru.

Dar cati dintre noi suntem gata sa ne lasam iubiti asa, simtind ca o astfel de relatie elibereaza partenerul de indeciziile, ambiguitatile, lasitatile si neasumarile noastre? Cati dintre noi acceptam sa ne scada puterea de influenta si control asupra partenerului? Cati ne-am bucura sa vedem persoana draga, pana acum obsedata de noi si total la cheremul nostru, eliberata de dorinta devoratoare de a ne avea in preajma si capabila sa se deschida spre viata si tot ce poate oferi viata mai bun? Cati dintre noi vrem, de fapt, sa fim iubiti neconditionat?

sursa: http://www.horoscop tv.ro/ (asa e frumos si corect!!!)

Tot ce-a fost, ori ce-o sa fie, in PREZENT le-avem pe toate!

biografia cronologic ’96

„Lucrurile nu sunt ceea ce par.” „Nu asculta vocea care-ți dă chei pentru ușile și încăperile în care nu ar trebui să intri.” „Legile universului cer răgaz de 24 de ore înainte de fiecare extremă.” „De ce simțim nevoia să ne legăm de anumiți oameni? Ca să evităm cu orice preț singurătatea? Ne alegem un prieten după orarul pe care îl are, după cât câștigă, după talentele lui în pat – toate motive foarte bune, iar dacă, pe deasupra, se mai poartă și frumos, putem spune că am avut noroc.” „Ne promitem ceva pentru veșnicie, dar, de fapt, nu durează decât pană ne plictisim.” 24.09.1996

„Ah, dreptatea vieții! Clipa când o mană se ridică și o voce se aude: OPRIȚI, ea moare! Copilul ăsta moare fără acea supapă de siguranță pe care toți par să se lupte, să o ascundă, ca pe o rușine. Viata ne dă lovituri, ne face să visăm, când, de fapt, nu are rost, nici să visezi, nici să te aperi. Gândurile vor să mă facă să înțeleg că există un plan anume pentru mine, întipărit în destinul planetei. Ele știu. Iar mintea, din care se iscă, știe că nu poți alege întâmplările, nici ale zilei, nici ale unui singur moment, și că înainte chiar de clipa când deschizi pentru prima dată ochii spre lumină, cineva, o putere de taină a răului, te alege. Învârtește zarurile în mană și chicotește lung, batjocoritor. Sunt o neînchipuită manie și o nevoie sa-i strig cerului ca e vinovat, să-i strig vântului ca e mincinos, pentru că nu se arată niciodată. Să le strig asta celor doi care m-au lăsat să mă nasc. Să strig în gura mare, pe stradă, oricui m-ar auzi, după ajutor și că Mama Natură duce lipsă de miracole. Divinitatea ei e o minciună. … Oare moartea nu e imaginea înghețată a unui trup? Sunt paranoica… As vrea sa devin un om normal. Am obosit sa fiu mereu atenta ce și cu cine vorbesc, de teama că tuturor li s-ar face silă de mine, dacă ar afla ce gândesc eu. Şi cu toate astea, într-un fel, nu mai îmi amintesc cum, am cerut în fiecare zi sa fiu înjosită, umilita. Asa mi se întâmplă întotdeauna; înseamnă că spun sau gândesc fără să-mi dau seama, ceva care-mi aduce înjosirea. As vrea sa plec, sa fug departe, sa nu mai știu de nimeni și de nimic. Dar nu merit să scap de aici. Merit să rămân. … Mă doare inima când mă gândesc, dar știu că trebuie să rămân, poate reușesc să schimb totul. … Mi-a spus și X o data: „De ce nu încerci să vezi lucrurile altfel?” Ar trebui să fie ceva mult mai concret în lumea asta, în viața asta. Nu știu cum alții pot trăi cu incertitudini toată viața, că eu una simt că nu mai pot continua mult așa. Nașterea și moartea sunt singurele lucruri sigure din viață. Celelalte sunt incertitudini, mister, variațiuni pe o temă dată.” 25.09.2009

Era postat la mine în bucătărie, în august, și recita din Minulescu:

„Ce văd!…

E adevărat?…

Tu ești?…

Cum?…

N-ai murit?…

Tot mai trăiești?…

Hai! spume-mi…

Spune-mi tot ce știi…

Să-mi spui chiar și minciuni,

Să-mi spui

Ce n-ai spus nimănui –

Nici celor morți,

Nici celor vii…

De ce zâmbești?

E adevărat?…

Te-ai răzgândit?…

Ne-am împăcat?…

Iar ne iubim?…

Sau, poate, și azi ne regăsim

Aceeași vechi dușmani?…”

Notarea am ţinut eu în mod special, pentru acele momente, să o fac la acestă dată. 14.10.1996

Ourianopolis

5.06.2009

E un orășel mic, pe malul mării, pe ultimul din cele 3 brate Chalkidiki. E la capăt de drum. Aici se încheie și viața obișnuită și începe spiritualitatea – Muntele Sfânt (Athos).

E liniște, păsările ciripesc, marea e liniștită, vântul adie ușor, de abia se vede mișcarea frunzelor din copaci.

Soarele a apus, dar încă i se mai văd razele reflectate în norișorii de pe cer, semn că mâine va fi iar cald.

E „departe de lumea dezlănțuită„. Poți să te regăsești pe tine aici. Îți cauți un locușor pe malul mării, și stai. Şi să nu faci nimic, să nu te gândești la nimic, doar să fii…

Unii bărbați ajunși aici, își lasă familiile să se bucure de mare și de soare și se duc în pelerinaj pe munte, câteva zile. Marea majoritate a celor care se întorc spun că sunt mai liniștiți. Alții, ca cei cu care am vorbit astăzi, au afirmat că s-au simțit mai aproape de Dumnezeu. Nu e bine să judec… dar când povesteau erau cu berea și țigara în mână, pe plajă, în slipi, cu speranța că vor agăța și ei ceva. Alții, care făceau parte din același grup cu cei despre care am povestit înainte, după ce „s-au recules și s-au împăcat cu ei înșiși„, acolo sus pe munte, au considerat că e frumos să stea pe faleză şi să comenteze fetele care făceau plajă. Nu pot reproduce aici exact ceea ce au spus. Tot ceea ce pot spune este că au vorbit mai urât decât pe șantierele de construcții.

Şi, ca de obicei, drumul până aici a fost interesant și plin de învățăminte. Nu e ușor să ajungi într-un loc, „departe de lumea dezlanțuită„, plin de atâtea energii pozitive, ca și Muntele Sfânt.

Chiar, dacă se spune că femeile nu au voie să urce, pot să afirm că influența a tot ceea ce pe munte se simte și de aici, de la poalele acestuia. Dumnezeu e în noi, în tot ceea ce ne înconjoară și acolo sus pe munte și aici jos și acasă și pe drum, oriunde. Toți suntem Una și Una suntem Toți.

Dar de ce femeile nu au voie pe munte? Ce se întâmplă cu ele dacă urcă? Sau ce se întâmplă cu bărbații, dacă o femeie ajunge acolo? A te împăca tu cu tine, a te regăsi tu pe tine, nu înseamnă să te închizi, pe munte, departe de toate cele care te pot ispiti. E doar o chestie temporară și ireală. Înseamnă să te gândești, în tot acest timp, la cele „lumești”, fără să ai parte de ele. Şi, când scapi, ai putut citi mai sus ce se întâmplă. Știu că nu e general valabil, dar e o experiență pe care am trăit-o. Sau, poate, tuturor bărbaților care ajung aici li se oferă șansa Divină de a se regăsi și de a se împăca cu Divinitatea. Unii știu să aprecieze aceasta și fac alegerea să ducă la capăt motivul ajungerii până în acest punct, alții fac alte alegeri…

Sunt doar părerile mele, expuse mai sus. Sunt ceea ce am simțit eu acum și aici…

Şi e linişte… sunt atâtea stele pe cer… e senin… şi mă rog ca Dumnezeu să mă ajute să fac alegerile potrivite mie şi să îmi dea numai atât cât pot duce. AMIN!

Moral vs. imoral

Se crede în mod curent că omul lipsit de morală nu are acces la spiritualitate. Omul moral nu are necesarmente un spirit religios. Din contră, omul religios nu este niciodată imoral. Eticul nu duce la spiritualitate, nu este nici măcar prima piatră a acesteia. Din contră, spiritualitatea autentică este aceea care face cu adevărat omul drept şi just.

Morala nu face omul nici virtuos, nici religios şi în mod sigur nu îl face uman. Ea poate cel mult să facă din voi o ființă socialmente acceptabilă, dar a fi admis de către un grup nu înseamnă deloc că ați căpătat o profunzime reală. Figura atrăgătoare, limbajul rafinat, manierele plăcute nu vă transformă. Morala autentică – și ea există – este rezultatul unei purificări personale totale, al unei evacuări a tot ceea ce este căpătat. La ce servește să vă lustruiți carapacea? A vă modifica suprafața în timp ce centrul rămâne identic este ceva inutil, ba chiar periculos.

Nebunia este prețul pe care-l plătește o civilizație fondată pe ipocrizie, impostură, morală caricaturală. Ființa umană este definitiv incapabilă să ducă o viață cu adevărat morală, adică naturală, din cauza constrângerilor. Într-o zi sau alta ea sucombă tentației, minciuna devine prea teribilă pentru a o mai putea asuma. Ipocrizia conștientă este totuși cel mai puțin rea dintre soluțiile care vi se oferă. Ea vă debarasează de conflictul intern. Este suficient să mimezi, să joci comedia. Societatea este satisfăcută și veți fi salvat un minimum de sinceritate personală. Duplicitatea, iezuismul, sunt produsul falsei morale, al virtuții impuse din exterior. Viața în comun așa cum se manifestă ea în ziua de azi, adică refuzul masiv al realității conduce la două lucruri: reprimarea spontaneității voastre şi o simulare a trăsăturilor sancționate de ordinea stabilită. Primul proces duce la nebunie. Cel de-al doilea, adică simularea trăsăturilor impuse de societate face din voi un fariseu, un Tartuffe. Ambele sunt niște calamități. Nici una nici cealaltă din aceste formule detestabile nu sunt demne de voi. Există o a treia, pe care societatea nu o recomandă și anume aceea ce a vă comporta ca o brută, ca o ființă bestială. Dacă această variantă nu vă tentează, vă rămâne alegerea între nebunie și ipocrizie.

Omul cade în sălbăticie atunci când se abandonează instinctelor sale inconștiente, refuzând să mai lupte. El încearcă în mod disperat să regăsească un fel de coerență, o stare naturală, de exemplu drogându-se sau îmbătându-se, bând alcool. Dar căutând să distrugă luciditatea care l-a îndepărtat de animalitate el se sinucide, căci omul nu poate să refuze ceea ce este el în mod profund, o ființă conștientă. Faptul că omul devine un animal denaturat atunci când se intoxică, arată clar că luciditatea, conștienta, nu face parte din regnul materiei, ea este divină, este o facultate a sufletului, o virtualitate pe care omul nu o poate eluda, de care este imposibil să fugă și pe care trebuie s-o cultive.

Eliberarea depinde de dezvoltarea sa totală, nimic altceva nu va reuși să-l scape de infernul pe care-l traversează.

Nu sunteți condamnați la o ființă bolnavă mental, la un impostor sau un animal. O altă cale vă este oferită, aceea a inteligenței luminoase, a intuiției. La opusul decadenței, al refulării sau al comediei sociale, ea vă conduce spre o viață reală, spre cunoaștere. Ea generează un comportament în sfârșit uman și suprimă barbaria omului orbit de Ego. Ea nu reprimă și nu refulează nimic. Ea vă sfărâmă lanțurile. Obiectivul său nu este de a vă adapta altora, ci de a vă ajuta să renașteți la adevărata voastră identitate. În loc să facă din voi niște travestiți, ea vă revelează esența voastră divină. Relațiile voastre sociale nu o preocupă. Aceste relații se transformă pe măsură ce inima voastră profundă își va regăsi tronul. Morala este o convenție, spiritualitatea este individuală. Morala este o atitudine, religia este o realitate interioară. Etica este o amenajare periferică, spiritualitatea emană din suflet.

Bunele maniere nu sunt capabile să facă omul moral. Cum i-ar putea permite ele accesul la propria-i esență? Morala începe prin a încorseta omul, în timp ce religia începe prin cunoașterea de sine. În această lume multiplele aspecte ale răului produs de om sar în ochi. Ce anume face întreprinderile umane atât de malefice? Chiar omul de bună credință constată că gândurile și actele sale sunt desfigurate de pasiuni neașteptate. Fiți atenți și constatați voi înșivă. Nu acceptați nici o explicație gata făcută.

Cunoașterea de sine este singura virtute. Ignoranța de sine este singurul păcat.

Conștiința este singura morală care poate exista, iar imoralitatea este opera inconștientului.

Fiți complet detașați de ceea ce descoperiți în voi. Ce înseamnă a fi detașat? Detașarea este neutralitate, absența identificării, a judecății, a alegerii, a comparației, a intervenției. Nimic nu este decretat bun sau rău la plecare, considerat ca vicios sau virtuos, lăudabil sau condamnabil. Observați, nimic mai mult. Mulțumiți-vă să priviți, să vedeți, ca și când ați fi spectatorul unei piese de teatru. De îndată ce adoptați o atitudine, de îndată ce judecați, nu mai observați, ci gândiți! Înțelegeți bine distincția dintre gândire și observație. Gândirea este o mișcare a intelectului spre ceea ce este cunoscut, deja conștient. Observația este intelectul care se îndreaptă spre subconștient și îl pătrunde.

Gândirea este dualistă, ea acționează prin perechi de opuși, ea nu poate, de exemplu, să conceapă un bine decât raportat la rău. Ea divizează, separă, apreciază și introduce o reprimare subtilă care închide ușile inconștientului și interzice accesul la misterele sale. Necunoscutul își dezvăluie secretele nu gândirii, ci observației. Întradevăr, atunci când nici o interdicție nu le mai este opusă, pulsațiile și experiențele trăite, uitate, țâșnesc spontan în goliciunea lor fără fard.

Osho – Cunoașterea de sine

o scrisoare veche

13.01.2008
tot ceea ce am făcut am făcut ca așa mi-a dictat inima, fără sa cer vreodată ceva în schimb. nu au contat dorințele mele niciodată și nici nu mi-a plăcut când ceva e făcut din obligație (!). nici nu știu dacă ți-am zis vreodată care e cea mai mare dorință a mea: să am pe cineva lângă mine, cu care să-mi petrec toata viața și doi copii :). asta e. nu vreau case, mașini, bani sau mai știu eu ce, atât vreau, restul e umplutură, să nu fie viață monotonă.

am urât minciuna, în schimb, sau omisiunea adevărului pentru „a avea o viață mai frumoasă„.

întotdeauna am iertat, dar niciodată nu am uitat.

am trecut și pot sa trec peste multe, dar când vad că se întâmpla iar și iar… nu știu ce să zic.

mi-au trebuit 9 zile să conștientizez ce s-a întâmplat… și că ai plecat.
când am primit mesajul acela am simțit că nu e adevărat. poate m-am mințit singură, dar chiar nu a contat și nu contează ce faci, ci ceea ce simți, iar tu nu ai simțit ceea ce ai scris.

oricum viața merge înainte.

vreau doar să fii fericit.

nu vreau să te stresez, cu atât mai puțin să te încurc, dar îmi face plăcere să știu ce faci și cum faci, cu toate că îmi fac singură rău. nu vreau să-ți mai trimit sms-uri sau să-ți dau telefoane și nici nu am vrut să te simți obligat să-mi răspunzi la sms-uri. nu vreau să sune nici asta a ceva definitiv. poate doar pentru o vreme, până mă adun și eu și conștientizez că suntem (poate) doar prieteni sau „poate altă dată”.

pe mine știi unde mă găsești sau cum să ma găsești, eu nu fug nicăieri.

și încă ceva… chiar am fost fericită și m-ai făcut fericită cât ai stat cu mine… dar trebuie să revin cu picioarele pe pământ. orice minune durează 3 zile. pentru mine a durat ceva mai mult. și vreau să-ți mulțumesc pentru asta.

nici nu știu de ce scriu… poate că nu am putut vorbi când ai plecat. de câte ori am încercat să spun ceva îmi dădeau lacrimile. și am preferat să tac. dar era atât bine în brațele tale, m-am simțit protejată și ocrotită de orice ai fi făcut. parcă ai șters totul cu buretele. poate sună aiurea, dar aș da orice, dacă e cazul, pentru fericirea ta, pentru simplul fapt că m-ai făcut fericită și de câte ori îmi amintesc zâmbesc 🙂 se întâmpla oricum ceva ciudat (ori am luat-o eu razna). mi s-au întâmplat aceleași lucruri de când ai plecat acum față de când ai plecat prima dată. cu punct și virgulă, adică la aceleași ore, aceleași chestii, aceeași oameni. și m-a cam pus pe gânduri. probabil trebuie să schimb eu ceva la mine sau în gândirea mea. nu știu. gândesc la ceea ce am de făcut.
_________________________________________________________________
21.02.2008
știu ca am vorbit una alta, poate m-am repetat în mail, dar a fost scris înainte de a vorbi noi și am zis ca e mai bine să rămână intact. din nou, nu știu dacă iți voi trimite vreodată acest mail. dar îl mai completez de câte ori simt nevoia.

să revin. apropo de „rewind”-urile astea din viața mea și a ta. am greșit cu siguranță amândoi, dar nu știu unde. poate nu ar fi trebuit să mă îndrăgostesc, dar cu te poți împotrivi? cum spune și melodia „ajunge o secunda sa te îndrăgostești, nu ajunge o viata să spui cât de mult iubești”.

și cum ne-am cunoscut e ciudat… de ce nu te-am cunoscut mai devreme? din 1995, am avut ocazia, și ne-am cunoscut abia în 2005? și am trecut cu siguranță de „n”ori unul pe lângă altul și mai aveam și „prieteni” comuni. răspunsul simplu e că nu era momentul, dar când a fost momentul de ce este așa?

una din greșelile mele poate fi faptul că nu am comunicat și știu că mi-ai și reproșat chestia asta, dar ce să fac eu dacă ne-am găsit 2 muți…. acum încerc să comunic, dar nici asta nu e o variantă prea bună, eu să scriu și să nu ajungă niciodată sau prea târziu vorbele mele la tine.

bine am spus, după revelion, cred că ar fi interesant să-ți povestesc ce s-a întâmplat cu mine de la bun început: ne-am cunoscut în vara când ai venit cu prietenul tău în orașul meu. pentru mine a fost „love at first sight”. am întrebat eu una alta despre tine, dar l-a deranjat pe prietenul tău și nu am mai insistat. în seara în care ați sărbătorit 30 ani, am aflat ce m-a atras la tine…:) privirea ta și faptul că știi sa vorbești cu ochii, fără a spune de fapt nimic. am plecat spre orașul meu, cu prietenul tău (mort de beat) în mașină, nici eu nu eram foarte odihnită. m-a ținut trează „privirea ta”.

următoarea dată când te-am văzut deja erai cuplat cu „iubirea vieții tale” și m-am retras ușurel, evident să nu deranjez. mi-am văzut de viața mea… de treburile mele. am început sa vorbim în februarie, când erai distrus din cauza ei… în momentul acela am vrut doar să te ajut. nu știu cât am reușit, (dar oricum îmi luasem gândul… și chiar îmi vedeam de viața mea – cred ca aici încep eu să greșesc – adică mă mint și pe mine și pe tine). poate că am făcut și tot ce mi-a stat în puteri să-ți arat cât de bună sunt eu în comparație cu alte femei. nu am făcut-o la gândul de a-ți face rău, dar am reușit să-mi fac mie rău prin faptul că te-am cunoscut mai bine și mi-a plăcut ce am descoperit la tine.

și ai venit și în iulie… când cu viza (super draguț ai fost 😉 și super fățuca aveai atunci la ambasadă). ai rămas cu prietenul tău în weekend, eu am plecat din oraș. aveam de gând să am o relație cu cineva atunci, dar… după, ai mers cu mine la plimbare prin țară, la concert… super fericită și foarte greu de ascuns ceea ce simțeam (aici m-am lăsat dusa eu rău de val). și te-am dus înapoi la tine acasă, eu am plecat din țară și de aici mi se rupe mie filmul. am început să nu mai înțeleg „de ce?„.

dar te-ai întors în septembrie, să mă ajuți cu casa. iar iți mulțumesc, că nu mă descurcam singură. (dar și aici cred ca EU am avut și alt interes mai mult decât casa) și cu mașina în octombrie 😀 (asta a fost plata mea – să văd eu cum e cu tine non-stop, dacă tot te-am vrut așa de mult). și ai fugit în decembrie… ce-i drept eram amândoi prea nervoși pentru a putea vorbi atunci… obișnuiți cu libertate, să nu depinzi de nimeni… a fost capacul capacelor. dar, m-ai ajutat și atunci. o singura chestie „m-a omorât„: „ăsta e cadou de ziua mea sau salariul?„. nu știu dacă iți imaginezi cum am înghițit întrebarea asta… și când ai fugit la tine acasă, a trebuit să bei bine să ai curaj și din nou „de ce?„.

m-am mutat în ianuarie :D. și ca și acum, fiecare colț din casă, fiecare placă de gresie sau faianță, vopseaua de pe pereți… îmi aducea și îmi aduce în continuare aminte de tine. ai pus mult suflet în casa asta și se simte, și acum, o părticică din sufletul tău :). am încercat să-mi vad din nou de viața mea, sărind peste toate și neluând în considerație nimic. și din nou am cunoscut pe cineva, chiar neimportant, dar trebuia într-un fel sau altul să trec peste.

și începe distracția: fix în seara când ai apărut tu din nou în oraș (cu un alt prieten), relația mea „minunată” s-a terminat la ora 22.30 pe net, și asta fără să o „ajut” eu, și tu ai intrat în casă la 00.15 cu punga de la mâncare de la McD, super zâmbăreț.

după aceea ai vrut să te ajut sa-ți găsesc servici. ai avut 2 variante (asta am mai discutat-o). una lângă casa ta și una în orașul meu. ai ales să vii lângă mine (aici a fost alegerea ta – influența mea ar fi putut fi aici doar la nivel de manipulare telepatică (adică eu să-mi fi dorit foarte mult să vii în orașul meu, încât tu ai făcut alegerea simțind ceea ce vreau eu și nu ceea ce vrei tu) – ce drăguță sunt, mai am un pic și dau în diabet). am avut o discuție noi doi atunci. foarte educativă, aș putea spune. am zis că „până când nu știi ce vrei, lasă-mă pe mine să-mi vad ale mele„. cred că a fost prima dată când ai înțeles ce se întâmplase de fapt cu mine. ai vrut să dormi cu mine, să mă ții în brate, doar atât. am plecat la o nuntă la o prietenă comună, foarte frumos a fost și foarte bine m-am simțit. tu erai între 2 atunci. ai avut semne că nu e ok cu ele, dar nu le-ai băgat în seamă. ai trecut peste.

și ai venit la muncă… și de aici povestea o știi foarte bine. rost nu știu dacă mai are să povestesc. a fost și bine a fost și rău (rău – după ce am venit din cealaltă excursie), dar și astea sunt povestite… (dacă e cazul mai povestim și vedem despre ce e și pe acolo).

am scris toate astea la gândul că îmi voi da seama unde am greșit… un indiciu ar fi: nu mi-am ascultat vorbele mele „până când nu știi ce vrei, lasă-ma pe mine sa-mi vad ale mele” și am zis … și ce dacă … adică „m-a luat valul”. nu-mi pare rău pentru nimic din toate care s-au întâmplat. poate că am fost prea înțelegătoare, poate că nu reacționez cum reacționează majoritatea femeilor, nu știu… oricât de rea sau bună am fost, că nici eu nu mai știu de ce parte a baricadei mă aflu, sentimentele sunt aceleași necondiționat. poate că fac prea multe câteodată, poate că sunt exagerată, poate că vreau prea multe, dar nu le vreau pentru mine. le vreau doar ca sa fie bine. sunt razna…

ideea rămâne aceeași: m-am alimentat cu iluzii… frumoase și partea proastă e că mă alimentez în continuare cu alte iluzii la fel de frumoase… dar privirea aceea (octombrie 2005 și pozele din 2007) nu-mi iese din cap.

mă intrigă „rewind”-urile și trebuie să vedem împreună cum le dam de capăt. și la asta trebuie să muncim să ne dăm seama. oricum greșeala e undeva până a pleca tu prima dată din țară sau de când ai revenit până ai plecat, iar, în același fel…

Am trimis scrisoarea până la urmă… Nu a schimbat între noi decât faptul că am început să comunicăm. Pozele nu le mai am. Am descoperit amândoi unde și cu ce am greșit. Trăim la distanță unul de celalalt, dar nu putem trăi unul fără celalalt. Suntem ca „frate și soră„.

De iubit, iubesc în continuare, fără să vreau ceva în schimb…