let go…

13 08 2010

there are moments in life when everything blows away because of a memory, because of a tough that crossed your mind, because of a move you made or because of something you saw and, then,… you don’t have any choices left… you have the impression that the hope riches to the end and struggles not to die… and the only thing you can do is to cry yourself out till there are no more tears and the only thing left is the pain…

in those moments, the only thing that others see in you is a stone mask and a freeze soul…

…you have to let go… in order for the ones around you to be happy…

P.S. and it’s so hard to tear apart a half of your soul…





cum sa nu imbatranim inainte de vreme

18 10 2009

Conștientizați că singura dată în viață când ne place să „îmbătrânim” este în copilărie?

La mai puțin de 10 ani, suntem asa de încântați de asta, încât gândim și în fracțiuni de an. „Câți ani ai?” „Am patru ani și jumătate!” Nu vei spune niciodată că ai 36 ani… și jumătate. Da, dar ai patru ani și jumătate… Asta e diferența! Ai ajuns adolescent, acum nu te mai pot opri. Sari de bunăvoie la numărul următor sau chiar puțin mai departe. „Câți ani ai?” „O să am 16!” Poate că ai 13, dar vei avea 16! Și vine și cea mai grozavă zi din viața ta…. ai 18. Chiar și cuvintele sună ca o ceremonie: ai devenit major, ai 18 ani! YESSSS!!! Apoi, faci 30. Oooohh, ce se întâmplă aici? Parcă ai fi lapte bătut! „Se face” și e numai bun de aruncat, nu mai e amuzant, te-ai acrit. Ce nu e în regulă? Ce s-a schimbat? Ai devenit major, faci 30, mergi pe 40. Whoa! Pune frână, o iei razna. Până să bagi de seamă, ajungi de 50 și toate visele s-au spulberat. Dar, așteaptă!!! împlinești 60. Nici tu nu credeai ca vei face și asta!

Deci: devii major, faci 30, mergi pe 40, ajungi de 50 și împlinești 60. Asa viteza ai luat, încât atingi 70. După asta este „de pe o zi pe alta „aștepți” să o duci până joi”. În vârstă de 80 ani, fiecare zi e un ciclu complet: o ții până la prânz, ai prins și 4:30; ai ajuns și seara asta. Și nu se oprește aici ! În anii 90, o iei ușurel înapoi: „Abia am avut 92”. Apoi se întâmplă cel mai straniu lucru: după 100, devii iar copil „Am 100 și … jumătate!” Va urez tuturor să prindeți 100 și jumătate cu sănătate!

CUM SĂ RĂMÂI TÂNĂR?

1. Ignorați numerele neesențiale. Inclusiv vârsta, greutatea și înălțimea… Lăsați doctorii să-și facă griji în legătură cu astea. De asta îi plătim.

2. Înconjurați-vă de prieteni veseli. Aia mohorâți vă deprimă.

3. Învățați. Studiați computerul, meștesugurile, grădinăritul, orice. Nu lăsați creierul să lenevească. „O minte înceată este atelierul diavolului.” Și numele diavolului este Alzheimer.

4. Savurați lucrurile simple.

5. Râdeți des, mult și din toata inima. Râdeți până nu mai puteți și vă trebuie aer.

6. Mai apar și lacrimi. Indurați, suferiți și treceți mai departe. Singura persoană care ne însoțește toata viața, suntem NOI ÎNȘINE. Fiți „VII”, cât sunteți în viață.

7. Înconjurați-vă cu dragoste, indiferent că asta înseamnă familia, animăluțele dragi, muzica, plantele, hobby-urile, ce-o fi… Casa voastră este refugiul vostru.

8. Prețuiți-vă sănătatea. Dacă este bună, păstrați-o. Dacă mai are „hibe”, reparați-o. Dacă nu tine de voi „reparația”, căutați sprijin.

9. Nu vă căutați vina. Faceți vizita la mall, în alt județ, în altă țară , dar NU unde este vina.

10. Spuneți-le oamenilor pe care îi iubiți, că îi iubiți, cu orice ocazie. ȘI NU UITAȚI NICIODATĂ: Viața nu se măsoară cu numărul de respirații pe care le aveți, ci în momente care iți taie răsuflarea!

Cu toți avem nevoie să ne trăim viața din plin!





Lacrima

5 10 2009

Lacrima este distilarea sufletului. Este cea mai profundă emoție a inimii umane exprimată în soluție chimică. Este un extract concentrat, este produsul final al căderilor și al suferințelor. Lacrimile adevărate nu sunt un camuflaj, ci sunt tabloul sufletului desenat pe pânza emoțiilor. Ele sunt portretul celor mai adânci aspirații umane.

Dr.M.R.Haan





despre ras

24 09 2009

Când a fost ultima oară când ați râs cu adevărat?

Un râs bun, din adâncul ființei și al corpului, poate fi la fel de puternic în vindecare ca și un foarte bun terapeut. Mulți dintre noi, am uitat cum să râdem, chiar dacă este important pentru sănătatea și binele nostru. Cu cât râdem mai profund (în special când apar și lacrimi în ochi), cu atât mai puternic este acest instrument de vindecare.

Să încercăm să nu fim atât de serioși. Umanitatea este atât de serioasă în aceste zile și în aceste timpuri! Dacă deja avem probleme de sănătate, să încercăm să râdem cât de mult putem. Vom descoperi că râsul este foarte vindecător și foarte necesar în procesul de însănătoșire. Cu cât râdem mai mult, cu atât mai repede ne vom vindeca.





biografia cronologic ’96

11 07 2009

„Lucrurile nu sunt ceea ce par.” „Nu asculta vocea care-ți dă chei pentru ușile și încăperile în care nu ar trebui să intri.” „Legile universului cer răgaz de 24 de ore înainte de fiecare extremă.” „De ce simțim nevoia să ne legăm de anumiți oameni? Ca să evităm cu orice preț singurătatea? Ne alegem un prieten după orarul pe care îl are, după cât câștigă, după talentele lui în pat – toate motive foarte bune, iar dacă, pe deasupra, se mai poartă și frumos, putem spune că am avut noroc.” „Ne promitem ceva pentru veșnicie, dar, de fapt, nu durează decât pană ne plictisim.” 24.09.1996

„Ah, dreptatea vieții! Clipa când o mană se ridică și o voce se aude: OPRIȚI, ea moare! Copilul ăsta moare fără acea supapă de siguranță pe care toți par să se lupte, să o ascundă, ca pe o rușine. Viata ne dă lovituri, ne face să visăm, când, de fapt, nu are rost, nici să visezi, nici să te aperi. Gândurile vor să mă facă să înțeleg că există un plan anume pentru mine, întipărit în destinul planetei. Ele știu. Iar mintea, din care se iscă, știe că nu poți alege întâmplările, nici ale zilei, nici ale unui singur moment, și că înainte chiar de clipa când deschizi pentru prima dată ochii spre lumină, cineva, o putere de taină a răului, te alege. Învârtește zarurile în mană și chicotește lung, batjocoritor. Sunt o neînchipuită manie și o nevoie sa-i strig cerului ca e vinovat, să-i strig vântului ca e mincinos, pentru că nu se arată niciodată. Să le strig asta celor doi care m-au lăsat să mă nasc. Să strig în gura mare, pe stradă, oricui m-ar auzi, după ajutor și că Mama Natură duce lipsă de miracole. Divinitatea ei e o minciună. … Oare moartea nu e imaginea înghețată a unui trup? Sunt paranoica… As vrea sa devin un om normal. Am obosit sa fiu mereu atenta ce și cu cine vorbesc, de teama că tuturor li s-ar face silă de mine, dacă ar afla ce gândesc eu. Şi cu toate astea, într-un fel, nu mai îmi amintesc cum, am cerut în fiecare zi sa fiu înjosită, umilita. Asa mi se întâmplă întotdeauna; înseamnă că spun sau gândesc fără să-mi dau seama, ceva care-mi aduce înjosirea. As vrea sa plec, sa fug departe, sa nu mai știu de nimeni și de nimic. Dar nu merit să scap de aici. Merit să rămân. … Mă doare inima când mă gândesc, dar știu că trebuie să rămân, poate reușesc să schimb totul. … Mi-a spus și X o data: „De ce nu încerci să vezi lucrurile altfel?” Ar trebui să fie ceva mult mai concret în lumea asta, în viața asta. Nu știu cum alții pot trăi cu incertitudini toată viața, că eu una simt că nu mai pot continua mult așa. Nașterea și moartea sunt singurele lucruri sigure din viață. Celelalte sunt incertitudini, mister, variațiuni pe o temă dată.” 25.09.2009

Era postat la mine în bucătărie, în august, și recita din Minulescu:

„Ce văd!…

E adevărat?…

Tu ești?…

Cum?…

N-ai murit?…

Tot mai trăiești?…

Hai! spume-mi…

Spune-mi tot ce știi…

Să-mi spui chiar și minciuni,

Să-mi spui

Ce n-ai spus nimănui –

Nici celor morți,

Nici celor vii…

De ce zâmbești?

E adevărat?…

Te-ai răzgândit?…

Ne-am împăcat?…

Iar ne iubim?…

Sau, poate, și azi ne regăsim

Aceeași vechi dușmani?…”

Notarea am ţinut eu în mod special, pentru acele momente, să o fac la acestă dată. 14.10.1996





plangi cu lacrimi albastre

10 07 2009

tot de prin ’92

Sufletul mi-e plin! E plin de o tristețe adâncă, nepătrunsă. Încerc să privesc în străfunduri, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Înotau în tristețea sufletului meu. Mi-am ridicat ochii și am privit spre cer. Albastrul sau liniștit a pătruns în mine, în tristețea mea și s-au contopit. Lacrimile mele sunt acum albastre! Închid ochii sa păstrez liniștea albastră a lacrimilor mele, dar ele curg. Curg năvalnic și nu se mai opresc.

Deschid ochii și în jur citesc o liniște tristă. Ochii îmi aleargă prin întunericul ființei mele. Îmi sunt fierbinți! Mă ard! Caută un loc de unde, din întunericul lor, să curgă lumină. Caută cu înfrigurare, neastâmpărați, neobosiți. Dar… dau de tristețea albastră a cerului, de tristețea albastră a vieții mele, iar roua anilor mei de până acum e prea puțină să stingă focul lor. Simt cum viata mă mistuie, cum mă arde, puțin câte puțin. Ființa mea, frumusețea sufletului meu plânge ușor să nu tulbure tristețea albastră a cerului în care privirile mele se vor afunda cât mai mult, până la dăruirea totală, până la contopirea cu nemărginitul.

Plângi, suflete! Plângi! Cu lacrimi albastre de copil fără copilărie, de adolescent fără adolescență, de om… fără fericire. Lacrimile albastre ale sufletului meu au urcat spre cer, iar cerul a plâns cu lacrimile mele peste buzele fierbinți ale nisipului ars de soarele neiertător. …





Aventurile unei frunze de toamna

12 06 2009

A fost odată, tare demult un împărat bătrân care avea numeroși slujitori voinici ca ursul și tari ca piatra. Aceștia își asumau răspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blânde și mai frumoase. Oamenii încă de mult, pe acest bătrân împărat l-au numit Copac, pentru că stă de veghe toată noaptea și toată ziua adăpostește pe toți trecătorii lăsându-i să stea la umbra frunzelor care erau copilele.

Slujitorii, după iscusința lor aveau nume de ramuri. Toți aceștia formau împreună un singur copac cu multe ramuri și frunze, un copac bătrân de neîntrecut la numărul anilor.

Ziua era tot mai zglobie și copacul juca diferite jocuri cu ramurile și frunzele care trăiau în liniște și pace.

Într-o zi se năpusti asupra lor un vânt tare și puternic de spărgea ferestrele oamenilor și ridică în slavă hârtiile și praful de pe drum. Atunci, copacul tată-împărat chemă toate frunzele și pe toți slujitorii și le spuse:

– Dragii mei copilași, suntem aproape în pragul despărțirii, vântul suflă aspru spre frunze fără pic de milă. Nu se știe cu care dintre voi va așterne un covor de rugină și nici nu se știe care va avea mai multe zile. Eu, ca tată, vă sfătuiesc să nu umblați hai-hui, ci țineți-vă de frunza mamă și aveți grijă să nu vă dezlipiți de ea.

Vorbele împăratului sunau tare și zgomotos: se auzea cum vântul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremură și cât pe ce era să se aplece la pământ cu toată împărăția.

Dar să lăsam asta pentru mai târziu și să vedem ce s-a întâmplat mai departe.

Mezina, frunză rea și neascultătoare, dar totodată grijulie pentru împărățiile din jur, se strecura pe sub ramuri și o luă din loc prin vecini să vestească de sfaturile bătrânului. Merse ce merse din loc în loc și mai vestea, pe câte un împărat care îi ieșea în cale, de primejdia și nenorocirea ce avea să urmeze. Unul dintre împărați o opri din drum și o luă de mână zicându-i:

– Draga mea copila, dulce și blajină, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ți face griji și să nu-ți fie teamă. Să știi că va veni toamna.

Fata-frunză făcu niște ochi mari și își închipui că toamna este un monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cântec, un leagăn, un copil …

– Ce-ar fi sa-l întreb „cum e toamna?”, își zise în gând mezina frunză.

Şi hotărâtă de acest lucru prinse curaj și spuse:

– Bătrânule unchi, ce este toamna?

– Toamna este a treia fiica a anului ce coboară din înaltul cerului să-și așterne trena ei de culoare galben-brun-arămie, trena fiind voi, frunzele, care veți așterne un covor de rugină peste întreaga natură. De cum sosește de pe dealuri, începe a stropi cu mănunchi de ciumăfai, udă natura, dând pentru ea culoarea ei simbolică de toamnă. Atunci soarele va coborî spre asfințit. Răcoarea va brăzda întinsul și deodată sămânța se va scutura, frunzele îngălbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor și se vor cufunda într-un somn adânc pentru totdeauna. Bruma rece și vântul şturlubatic sunt prieteni nedespărțiți ai toamnei. Împreună vor sălta frunzele în sus până în înaltul cerului, iar apoi le vor lăsa din nou pe pământ. Voi, vă veți apleca în fața toamnei părăsind copacul definitiv, tatăl care v-a susținut atâta timp în adierea vântului slab. Dar pentru oamenii vrednici, toamna este ca o pagină din cartea vieții care își aduce roadele ei cu ea. De cum o zăresc se apuca cu grijă să-i culeagă veșmintele cum sunt: perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Dar toamna nu este mai prejos căci ea e mândră și fericită de vrednicia lor și de aceea le acordă toată încrederea și speranța ei.

După câteva secunde, din fantezia povestirii fata frunză făcu niște ochi mari și galbeni ca semn de dezmorțire, îl salută cuviincios pe bătrânul copac, ii spuse „la revedere” cu un glas stins subțire și se îndreptă iute spre casa părintească. Ajunsa acasă fu întrebată de părinți pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi în ochi, istorisi tot ce i s-a întâmplat.

Cum termină, se uită pe dealuri și frumoasa toamnă se apropie de ea.

Fructele îi țineau trena, coronița de flori strălucea din ce în ce mai tare, în calea ei se așează frunze de miresme de flori. Dar, în sfârșit, ajunse la tatăl împărat și cu încuviințarea lui luă toată calea frunzelor, copilele și le duse cu ea, rămânând în urma dorul părinților, lacrimi amare, pustietate, iar înainte frunze ce se roteau în jurul toamnei.

Doar o urmă a mai rămas, o lacrimă de frunză și rouă ce se așeză pe copacul împărat. El urma să stea de veghe și să adăpostească în continuare toți trecătorii care făceau popasuri sub el.








%d blogeri au apreciat asta: