Ultima noapte de vara

7 09 2009

Și… din nou am ajuns, inevitabil, tot la mare… Nu acolo unde merg eu de obicei, ci într-un loc care nu l-am iubit niciodată: Vama Veche. Întotdeauna am considerat că te poți îmbolnăvi de hepatită, doar văzând plăcuța de intrare în localitate. Și chiar dacă e sfârșit de sezon, plouase și se pregătea cerul de o nouă ploaie, toate au rămas la fel în Vamă… neschimbate de ani de zile: toată lumea aleargă după băutură, miroase a toaletă publică peste tot, să nu mai povestesc și de cei care dorm pe plajă în nevoile proprii…

Dar, trecând peste toate, a fost distractiv… chiar aveam nevoie de o ieșire în necunoscut, cu oameni total necunoscuți, cu care să râd din nimic și să vorbim despre nimicuri… mi-am revenit, sunt din nou eu… pierdută de mine acum vreo lună în gânduri și printre amintiri…

IMG_0113

(Poza nu este făcută în Vama Veche!!! Este în 2 Mai, dacă existau cumva întrebări.)

See you later sea… maybe this year, maybe the next one… I’ll miss summer with everything she means to me…

P.S. Și să nu uit: Am urmat sfaturile primite și am ajuns din nou la concluzia că ”Iubesc Viata!” (aici).

Anunțuri




De ce visam?

8 08 2009

Am primit pe mail aceste versuri…

Visăm ca să știm și noi ce-o să facem mâine

Visăm ca să avem ce povesti celorlalți

Sau poate ca să nu se întâmple în realitate

Visăm pentru că visul ne face poftă de somn

Și ca nu cumva să ni se plictisească gândurile.





biografia cronologic ‘99

11 07 2009

„Îmi lipsește copilăria. Unde e copilăria mea? M-am maturizat prea repede. De ce? Îmi vreau copilăria înapoi! … Vreau să-mi trăiesc copilăria și adolescența, dar nu se mai poate. E prea târziu. … Aș da 10 ani din viață să am din nou 18 ani!!! … Mi-am făcut o lume a mea și nu las pe nimeni să intre în ea. Universul meu e mic, dar e plin de gânduri și de fantezii care nu-și au locul în lumea reală. Parcă trăiesc pe altă planetă.” 28.02.1999

„Ce e așa rău în a vrea să fii iubit? E un delict? Se spune că de la dragoste la ură e un pas mic care poți să-l faci fără să-ți dai seama. Nu e adevărat! Eu nu pot urî pe cineva. … Oare cum pot eu oare să zâmbesc când sufletul meu plânge?” 10.03.1999

„Viața mea e un mare rahat. Am devenit „mama tuturor”, dar eu nu am „mamă”. Eu nu am pe cineva să mă asculte, să mă mângâie, să mă încurajeze. Mi-a zis B.: „Te cred că ești cea mai supărată și cu cele mai multe probleme dintre toți.” Ei măcar au o „mamă”.” 9.11.1999

„Mi-e sufletul gol și învălmășit. Mă agăț cu disperare de orice zâmbet, de orice privire şi cred într-un miracol… De ce? … E rău că visez? Mulți îmi spun că sunt copil și chiar mă cred copil uneori. Îmi plac jocurile, jucăriile și plăcerile mici pe care nimeni altfel nu le-ar aprecia. Vreau să fiu copil să pot face numai ce-mi trece prin cap fără să-mi spună nimeni nimic. Dar, e greu… „Nu renunța când încă ai o șansă!” Unii, în care aveam încredere, zic că-i boală și trebuie să mă caut, dar eu, pur și simplu, am nevoie de dragoste…” 13.11.1999

„Am fost nesăbuită. Am fost copil fără cap pe umeri. Dar, acel copil iubea. Iubea o iubire imposibilă, o iubire care n-o va găsi nicăieri. … Dar speră. Speră la infinit că imposibilul se va întâmpla. Visează la o dragoste împărtășita, la o viață mai bună, … visează. Dar copilul se maturizează și observă că realitatea e foarte tristă pentru el. … în acel moment, copilul moare și se naște din el un matur dur, care nu va putea iubi niciodată. La moartea copilului nu va plânge nimeni, dar maturul născut din el va face pe foarte mulți să plângă. Dragostea de copil va dispărea, dar va renaște din când în când, numai pentru a-i crea suferință. Copilul, care e pe ducă acum, nu cere decât dragoste, mângâiere și … 28.11.1999

„Te-am așteptat tot timpul. De când m-am născut te aștept. Eram copil și mă uitam în spate și speram să te văd și să te chem să ne jucăm. Eram școlărită și priveam colegii mei sau colegii mai mari cu speranța că te voi observa și te voi ruga să mă ajuți. Mai târziu m-am apropiat și mai mult de tine, dar nu te-am văzut. Eram prin aceleași locuri, ne plimbam prin aceleași parcuri, chiuleam și beam în aceleași baruri, dar nu ne-am întâlnit. Am ajuns și la liceu, dar tot nu te-am văzut. Te așteptam primăvara când înfloreau florile, când înverzeau copacii şi visam cum mă plimb cu tine, noaptea, pe sub teii înmiresmați. Te așteptam vara, când soarele dogorea, să jucăm un tenis sau să mergem la o bere și visam că înotăm în mare noaptea și ne iubeam. Te așteptam toamna cu copacii care se scuturau de frunzele arămii, cu cerul tot mai înnegurat și visam să mă stângi în brațe când era frig și ploua. Te așteptam și iarna, când ningea prima dată cu fulgii mari care mi se așezau în păr ca fundiţele și până când înflorea primul ghiocel și visam să ne dăm cu sania sau să stăm lângă brad, ascultând o muzică liniștită și să ne sărutăm.

Iar, în momentul în care te-am văzut prima dată, era un anotimp nedefinit. Nu era nici primăvară, nici vară, nici toamnă și nici iarnă. Era cald, dar soarele apunea devreme. Ploua ușor, cu picuri mici, dar nu bătea vântul rece. Atunci te-am cunoscut și încercai să-ți ascunzi slăbiciunile, să-ți maschezi tristețea și să-ți ascunzi singurătatea. Dar, la prima zăpadă, ai venit la mine. … De atunci lucrurile au devenit roz. Iarna nu a mai fost grea, primăvara a trecut repede și a venit vara, când ai încercat să te apropii mai mult de mine, dar fără să reușești să-ți dezvălui gândurile. … Am fost fericită… până la întoarcerea anotimpului nedefinit, când eu am plecat și tu te-ai supărat. … N-ai vrut să mă mai cunoști, n-ai vrut să-mi mai vorbești. Mă simțeam goală și fără gânduri. … De atunci a trecut mult timp, nedefinit pe care nu mi-l mai amintesc. Oriunde mergeam speram să te întâlnesc. Oriunde priveam, speram să te văd. Orice făceam, speram să-mi fii alături. Dar, n-a fost așa. A trecut timpul pe lângă amândoi ca și cum eram doi necunoscuți, care nu trebuiau să se vadă niciodată. S-a schimbat ceva în viața mea și, atunci, ca prin minune, ai început din nou să zâmbești… Anotimpurile au început să capete sens, zilele au început să aibă răsărit, iar nopțile lună și stele.”  8.12.1999

„Te simt lângă mine, dar ești atât de departe. Ești un fior rece, ești o răsuflare, ești un gând. … sufletul meu a înghețat… Poate că într-o zi, într-un anotimp nedefinit, când lumea va fi în pragul dezbinării, când nu se va mai putea face ceva pentru ca ea să fie salvată, noi, cu sufletele descoperite și calde, … să o putem salva. Se va spune, apoi, că erau două suflete rătăcitoare, care se găseau, se iubeau, dar le era frică de dragostea lor și nu puteau continua și, astfel, iar se despărțeau, umblând rătăcitoare prin toată lumea, încercând să găsească alt suflet care să li se potrivească. Dar nu va putea să fie așa. Ele erau destinate să fie împreună în această viață, și în celelalte vieți. Şi dacă nu vor avea curajul să înfrunte dragostea, vor muri din nou și iarăși se vor naște pentru a se căuta.”  10.12.1999

„M-am întâlnit o dată cu ea. Era veselă, râdea, toată lumea în jurul ei se distra, dar ochii ei ascundeau o tristețe nesfârșită. Am întrebat-o ce are pe suflet. Dar mi-a zis că nu a pățit nimic. Probabil din cauza oboselii, ochii ei erau așa, mi-a răspuns ea. Dar, n-am crezut-o. M-am mai întâlnit altădată cu ea, la scurt timp după aceea. Totul era neschimbat, în afară de ochii ei. Erau mai triști, dar căutau pe cineva. Cineva care putea să-i scoată din tristețea lor.

Am întrebat-o de povestea ei. … Avuse o aventură. O aventură trecătoare, care i-a marcat viața. Nu putuse să-l uite pe acel care o făcuse fericită pentru un moment în viața ei. Trăise o poveste, cum nici în basme nu găsești. Se iubeau, se doreau, se simțeau. Între ei fusese ceva magic. Se întâlniseră într-un anotimp nedefinit, dar, primele momente împreună au fost când a nins prima dată în acea iarnă. Acea noapte a fost ceva special pentru amândoi, chiar dacă mie mi s-a părut banal. După aceea, au urmat și altele la fel. … Când îmi povestea, era veselă. Zâmbea. Pasiunea ei era mistuitoare. Nu o puteam opri. Gândurile lor erau aceleași. Se plimbau prin ploaie, ca și cum ploaia ar fi fost cea care așternea o perdea între ei și ceilalți. Erau zile cu furtuni. Ei stăteau îmbrățișați. El o ținea în brațe, o ocrotea, spulbera temerile ei legate de tunete și fulgere. Iar, toamna, când totul se usca în jurul lor, și pasiunea lor s-a stins. Ea nu vroia să fie o povară pentru el, așa că a plecat. A rupt relația lor. Nimeni nu știa de ea. Nu spuseseră nimănui și nu au putut vorbi de ea, nu și-au putut descărca sufletele. N-a avut cine să le aline durerea din sufletele lor. Şi, chiar dacă pasiunea s-a sfârșit, între ei rămăsese ceva. Se simțea. Cei din jurul lor și-au dat seama, se citea în ochii lor că tânjesc unul după celălalt.

Ea a încercat să-și aline suferința în brațele altui bărbat, dar nimic nu se putea compara. Între ei s-a lăsat o tăcere apăsătoare, pe care nimeni și nimic n-a putut-o distruge. Aşa a trecut an după an, anotimp după anotimp. În mintea ei retrăia orice clipă trăită cu el. Amintirile erau vii şi o distrugeau. O măcinau. Ajunsese la un pas de distrugerea finală, când el a rupt tăcerea. S-a bucurat. Era fericită, dar și-a amintit că el, acum, era bărbatul altei femei. S-au întâlnit, dar privirile lor refuzau să se întâlnească. Se evitau. Între ei era o tensiune care creștea. Ochii ei erau din nou triști. … Au început să iasă cu același grup de prieteni. Privirile lor se întâlneau, își spuneau din nou visele, dorințele, dar nu puteau vorbi. Gurile lor erau pecetluite. Sufereau amândoi și se observa asta.

Atunci am cunoscut-o. După ce mi-a povestit. Am încercat să-i dau un sfat, dar ea n-a vrut să-l asculte. Îl iubea prea mult pentru a-i strica relația cu cealaltă. Îl credea fericit. Iar, într-o seară, mi-a spus că nu putem merge în oraș. Vocea ei tremura. În acea seară, el a venit la ea. Era singur. Au petrecut o noapte asemănătoare cu prima lor noapte împreună. Au vorbit despre nimicuri. Pe ei, parcă, se uitaseră. Trecuseră 4 ani de la prima lor noapte. El şi-a amintit. A doua zi, era fericită. Aș fi vrut să înțeleg, dar nu am putut. Era ciudată. Îl iubea, dar nu făcea nimic să-l aibă. Știa că e al ei, chiar dacă el era cu alta. Dar, după acea noapte, el a devenit trist. Știa că ea îl iubește, dar nu putea să facă nimic pentru a fi cu ea. A devenit același om rece care era când l-am cunoscut eu. Îmi dau seama că unul pentru celălalt sunt speranța zilei de mâine. Sunt lumina zilei și puterea nopții. Se iubesc. El crede că ea e cu altul, ea știe că el are pe alta. Niciunul nu vrea să-i strice fericirea celuilalt. În prezența lor, dragostea nu pare dragoste, cuvintele nu sunt cuvinte. Totul se distruge în aer. În prezența lor oamenii se schimbă. Devin veseli și își recapătă speranțele.

Dar, mă întreb eu. Oare ei ce vor face? Ceea ce e între ei nu se poate destrăma. … Dar nimeni nu-i poate ajuta. Nimeni nu le poate vorbi. Sunt ca două entități ce nu aparțin de lumea asta. … Sunt diferiți, sunt reci pe dinafară, dar între ei focul mistuitor te omoară dacă pui mâna. Sunt unul, dar sunt în direcții diferite. Le e frică. Le e frică de ei înșiși. Le e frică să nu se distrugă singuri.

Povestea ei e ciudată. Nu o pot înțelege. Într-o zi își vor răni sufletele atât de tare, încât nu vor mai putea face nimic pentru a se salva. Dar ceva va rămâne. Se va simți în vânt, se va vedea în flori şi se va putea visa. Luna și stelele îi vor face loc pe cerul întunecat, iar soarele se va eclipsa. Atunci, ei vor fi reci, nu vor mai putea vorbi, nu vor mai putea simți nimic sau … vor fi morți. E trist, dar asta e povestea ei şi nu-i poți scoate ochii din starea în care sunt.” 12.12.1999

„Sunt doi necunoscuți, dar care se cunosc de ani. Orice atingere e cunoscută, dar e nouă. Când nu sunt singuri, se evită. Își feresc privirile, nu-și arată unul altuia durerea din ochi. Se iubesc, dar între ei nu va mai fi niciodată nimic. Încearcă să-și împartă iubirea cu alții, dar nu reușesc. Oricât ar dărui, în ei rămâne sufletul celuilalt. Suflet care nu-l pot da înapoi. Speră amândoi. se țin cu dinții de viata lor, să nu se complice. Se depărtează de toți. Se feresc. Încearcă să pară veseli și fără probleme, dar când vine noaptea, sufletele lor suferă. Suferă atât de mult, încât nici ziua nu-și mai pot ascunde suferința unul de altul. Vor să fie împreună, dar regulile societății îi împiedică. Nici unul nu poate trece de ele. Sunt singuri amândoi, chiar dacă au pe cineva lângă ei.” 14.12.1999





biografia cronologic ’94

11 07 2009

„Să simți că lumea e fără margini, că suntem atât de mici, că frumusețea are pete și e trecătoare, că dragostea nu se poate realiza, că nu putem ști niciodată adevărul. Să fii, din cauza asta, trist… să iubești florile și să zâmbești când vezi oameni care nu bănuie nimic.” – nu știu de unde am citat 19.01.1994

„Nu mă mai suport! Pur și simplu nu mai pot să mă suport! Cum adică eu să sufăr după un băiat? De ce nu sufăr după o rană, de ce nu mă doare atât? De ce uneori mă lovesc și nici măcar nu simt? De ce mă doare atât? Sunt întrebări care mă pun pe gânduri. M-am lovit de ceva nemaiîntâlnit pană acum în viata mea. … Sufăr pentru că nu m-am ascultat și (că) întotdeauna nu mi-am ascultat propriile sfaturi…. Am afirmat o dată că nu mă tem de nimic. Acum, pot să spun, că am găsit ceva de care mă tem. De dragoste. Da… de dragoste! Mi-e teamă să nu pierd persoanele pe care le iubesc, nu am încredere în ele și, astfel, le dau cu piciorul, după care mă simt copleșită… Sunt o ființă dualistă. Cineva afirmă că eu în timp ce-mi dezvălui cu ușurință ideile și fanteziile, îmi cade foarte greu să vorbesc deschis despre sentimentele mele. Din acest motiv par rece și distantă.” 20.01.1994

Am stat un pic și m-am gândit dacă să public și prima mea scrisoarea de dragoste/ despărțire. Concluzia finală: nu a meritat atunci, nu merită nici acum. 21.06.1994





biografia cronologic ’93

11 07 2009

„Trebuie sa vorbesc cu X… telepatic… Cred ca se pot face multe prin această formă de comunicare intre oameni. Nu crezi?” 12.01.1993

„Îmi place să mă închid într-o cameră și să stau ore întregi să scriu sau să ascult muzică. Sau numai să-mi aranjez gândurile și ideile la locul lor. Îmi place să mă plimb… și să mă gândesc numai la ce vreau eu sau, pur și simplu, să visez cu ochii deschiși. Dar, din toate acestea, mă trezesc la realitate, revenind (pe pământ) în orașul ăsta… m-am saturat de el… am nevoie de o schimbare, chiar radicală, în viata mea, altfel cred că voi îmbătrâni înainte de vreme (aici).” 24.02.1993

Pe 29.03.1993 am lipit o foaie peste ceva scris: „E un secret prea mare pentru a-l divulga.” Îmi era rușine. Descoperisem America 😉

„Până acum a plouat. Nu mai știu dacă plouă, dar sper ca până mâine va înceta ploaia. Ploaia – o stare de spirit, o stare de lenevie, de somn sau de tristețe adâncă, un cer înnourat, o inimă rănită. Nu răspund și nu vreau sa comentez nimic (referitor) la ceea ce am spus mai înainte pentru a te lăsa cuprins de o nostalgie a trecutului. Oare tu te-ai putea gândi la ce mă gândesc eu acum? Nu cred că-ți trece ceva mai Rău prin minte. Dar nu știu dacă tu vei putea vreodată să-mi răspunzi la întrebări. Poate, într-o zi, te vei transforma în ceva (sau cineva) care ar putea să-mi răspundă la tot – absolut tot – ceea ce mă frământă…. Dar toate visele sunt posibile și totul este probabil. Nimic nu e sigur. Nici măcar problemele de algebră, nici măcar datele de naștere, nici chiar existenta noastră pe pământ. Poate trăim pe o planetă pierdută în spațiu și timp care presupunem că se numește Pământ/Terra.” 1.04.1993

„Uite! Acum am stat puțin și mi-am dat seama că eu nu trăiesc în realitate. Eu visez cu ochii deschiși. Bine. Dar oare când mă voi trezi? … Visez. Visez. Dar la ce visez? La cai verzi pe pereți. La ceea ce (cred) că niciodată nu se va putea întâmpla. Visez la luna cu stele, la realitate, la tot ce nu se poate imagina vreodată pe lumea asta. Visez la zborul pe Lună, la ceea ce se va întâmpla curând. Visez. Visez la prea multe lucruri, asa încât mi-ar trebui prea mult timp pentru a-ți spune.” 5.04.1993

„Tata mă crede un copil de 7 ani. Bunica un bebe. „Prietenii și prietenele” o jucărie pe care o pot muta de colo-colo și cred că mă pot juca cum vor ei. Dar de azi sunt hotărâtă să lupt împotriva celor care nu mă iau asa cum sunt.” 19.04.1993

„Trebuie să-mi trăiesc viata și să mă distrez cât nu e prea târziu. Dar târziu nu va fi niciodată!” 16.11.1993





Cuprul

16 06 2009

Cel mai bun protector este cuprul. Putem purta în permanență o brățară din cupru. Trebuie avut grijă ca ea să fie rotundă sau ovală. În nici un caz pătrată. Pătratul nu este conform cu câmpul energetic al omului. La noi toate sunt cumva rotunde. Este simbolul infinitului. Pătratul afectează chakrele, încep să se micșoreze, să își schimbe viteza de rotație…

Cuprul ajută foarte mult. Ideal ar fi sa putem face o protecție camerei în care dormim. Să înconjurăm camera cu o sârmă de cupru, sau măcar patul. Capetele însă trebuie să fie unite. În acest vom fi apărați. Nimic nu poate penetra acest câmp, mai ales dacă în momentul în care facem legătura dintre capete, lansam în Univers ideea de protecție. Cuprul este sfânt, el generează un câmp de forță foarte asemănător energetic cu vibrația iubirii. Cuprul influențează benefic creșterea plantelor, are acțiune terapeutica asupra plămânilor și în viitor se va descoperi că influențează pozitiv ADN-ul uman. Purtarea acestui metal face ca întregul corp să intre într-un proces de rezonanță, proces ce are ca scop deschiderea chakrei iubirii. Odată cu deschiderea acestei chakre organismul își poate declanșa sistemul de autoapărare împotriva oricăror agresiuni energetice.

Sufletul ajuns în acest punct are același puls cu cel al Creatorului. El vibrează la unison cu acesta și de aceea beneficiază de sprijinul și protecția lui. Asta înseamnă că omul se află pe calea Adevărului și a ascensiunii, iar acest acces nu îi mai poate fi blocat și în nici un caz nu mai poate fi întors din drum.Motivul pentru care ne aflăm aici este să ajutăm Terra, să contribuim la ascensiunea ei, la schimbarea ei, iar ea la rândul ei ne va răsplăti făcându-ne locuitorii ei în noua lume. Va fi magnific. Va fi altceva. De aceea trebuie să înțelegem că noi o putem ajuta gândind pozitiv, dorindu-ne ca această veche orânduială să ia sfârșit, spre a intra într-o noua eră. Nu trebuie să ne mai lăsam influențați de alții, de explicațiile lor, de fricile lor. Trebuie să ne ascultam inima. Dacă noi simțim că vrem ca ceva să se schimbe, atunci trebuie să ne dorim această schimbare cu toata ființa, cu tot sufletul. În fiecare clipă trebuie să ne gândim la libertate, la schimbare, la iubire. Trebuie să ne cream mental o lume ideală și să trăim în ea, să o hrănim cu speranțele și dorințele noastre pentru ca ea să devină realitate. Acum este momentul în care trebuie să înțelegem că nimeni nu are dreptul să ne fure viața, soarta, să hotărască pentru noi. De aceea vă rog să fiți alături de noi cei ce am venit spre a vă aduce aceste informații. Vă rog ajutați-ne să vă putem ajuta.

Trebuie doar să vreți. Nu este greu. Este necesară doar lansarea ideii de schimbare către Creator. El va prelua această forma-gând-energie, o va amplifica și o va  manifesta. Asta este tot. Restul va veni de la sine.

Citate din Havah Aryana – Inuaki, reptilianul din mine








%d blogeri au apreciat asta: