Iar postez un comentariul facut de mine la un articol interesant de pe blogul lui Testament… poate baga cineva la cap…
Ne este cel mai greu in viata asta sa fim noi insine… ne e frica de ceea ce am putea descoperi in noi sau de ceea ce ar putea lumea sa creada despre noi… ne ascundem dupa masti, dupa povesti pentru a nu fi judecati si pentru a parea, cand ne uitam in oglinda, altfel decat suntem … e mai usor sa jucam teatru, sa mintim, dar, din pacate, intotdeauna ne mintim pe noi…
…dar tot in noi putem gasi si curajul de a trece peste toate (dezamagiri, rateuri, pierderi); si, poate, nu neaparat curajul, ci puterea de a suprima frica si de a accepta ca toate acestea fac acum parte din noi, fac parte din ceea ce suntem si ceea ce vom fi…
Revin la vorba mea “la sfarsit e mai bine sa-ti para rau pentru ceea ce ai facut, decat sa-ti para rau pentru ceea ce nu ai facut” (dar nu ai avut curajul sa o faci)…
In definitiv ce ai de pierdut daca incerci sa faci/spui ceea ce vrei? Poti sa te trezesti cu un refuz frumos, inseamna ca nu ai pierdut nimic… doar, orgoliul si mandria au de suferit un pic, dar, poate, e mai bine asa… timpul va arata ceea ce ai avut de castigat in schimb, la momentul potrivit… Dar, la fel de bine, poate sa fie si invers…
Singurele lucruri sigure in viata sunt nasterea si moartea, restul sunt alegeri…
Nu cred ca mai are rost sa povestesc ca-mi place sa ma plimb. Daca as putea sa conduc toata ziua, prin locuri neumblate (de mine) inca… vreau sa vad tot ceea ce se poate vedea intr-o viata de om.
Azi m-am aventurat un pic mai mult decat a fost cazul… m-am drift-uit :)… numai ca a fost ceva mai mult polei decat ma asteptam… si, dupa vreo 3 drift-uri faine, al 4-lea a fost in decor :)… pe 4 roti, fara evenimente speciale… dar… adrenalina… e drogul meu preferat :)… sau cineva a dorit sa-mi reaminteasca doar ca viata e scurta?
Imi place sa dorm dimineata. Daca m-as muta intr-o zona cu alt fus orar, oare tot asa as dormi ziua si n-as dormi noaptea?
Nu judec oamenii… am platit scump atat timp cat am facut-o si mi-a luat ceva timp sa nu o mai fac… si acum, am ajuns in extrema cealalta… nu suport oamenii care se cred “Dumnezei” si judeca pe altii…
Nimic nu părea de dimineață că ceva se va întâmpla azi. Am fost pur și simplu oprită să-mi continui drumul ales de cineva, de sus, care ține la mine, chiar dacă eu, pentru o perioadă, am încercat să fac ce-mi programasem.
Mi s-a arătat că pot rezolva ceea ce mi-am propus și altfel decât aveam de gând să fac. Fără să mă strofoc foarte tare, doar să vreau!
Inițial tinzi să crezi că e ghinion… dar, judecând la rece totul, chiar a fost noroc. Și nu orice fel de noroc… genul de momente în viață cu care nu te întâlnești prea des și, după ce s-au întâmplat, ajungi să mulțumești că s-a întâmplat așa și nu cum îți făcusei planuri că va fi.
„Lucrurile nu sunt ceea ce par.” „Nu asculta vocea care-ți dă chei pentru ușile și încăperile în care nu ar trebui să intri.” „Legile universului cer răgaz de 24 de ore înainte de fiecare extremă.” „De ce simțim nevoia să ne legăm de anumiți oameni? Ca să evităm cu orice preț singurătatea? Ne alegem un prieten după orarul pe care îl are, după cât câștigă, după talentele lui în pat – toate motive foarte bune, iar dacă, pe deasupra, se mai poartă și frumos, putem spune că am avut noroc.” „Ne promitem ceva pentru veșnicie, dar, de fapt, nu durează decât pană ne plictisim.” 24.09.1996
„Ah, dreptatea vieții! Clipa când o mană se ridică și o voce se aude: OPRIȚI, ea moare! Copilul ăsta moare fără acea supapă de siguranță pe care toți par să se lupte, să o ascundă, ca pe o rușine. Viata ne dă lovituri, ne face să visăm, când, de fapt, nu are rost, nici să visezi, nici să te aperi. Gândurile vor să mă facă să înțeleg că există un plan anume pentru mine, întipărit în destinul planetei. Ele știu. Iar mintea, din care se iscă, știe că nu poți alege întâmplările, nici ale zilei, nici ale unui singur moment, și că înainte chiar de clipa când deschizi pentru prima dată ochii spre lumină, cineva, o putere de taină a răului, te alege. Învârtește zarurile în mană și chicotește lung, batjocoritor. Sunt o neînchipuită manie și o nevoie sa-i strig cerului ca e vinovat, să-i strig vântului ca e mincinos, pentru că nu se arată niciodată. Să le strig asta celor doi care m-au lăsat să mă nasc. Să strig în gura mare, pe stradă, oricui m-ar auzi, după ajutor și că Mama Natură duce lipsă de miracole. Divinitatea ei e o minciună. … Oare moartea nu e imaginea înghețată a unui trup? Sunt paranoica… As vrea sa devin un om normal. Am obosit sa fiu mereu atenta ce și cu cine vorbesc, de teama că tuturor li s-ar face silă de mine, dacă ar afla ce gândesc eu. Şi cu toate astea, într-un fel, nu mai îmi amintesc cum, am cerut în fiecare zi sa fiu înjosită, umilita. Asa mi se întâmplă întotdeauna; înseamnă că spun sau gândesc fără să-mi dau seama, ceva care-mi aduce înjosirea. As vrea sa plec, sa fug departe, sa nu mai știu de nimeni și de nimic. Dar nu merit să scap de aici. Merit să rămân. … Mă doare inima când mă gândesc, dar știu că trebuie să rămân, poate reușesc să schimb totul. … Mi-a spus și X o data: „De ce nu încerci să vezi lucrurile altfel?” Ar trebui să fie ceva mult mai concret în lumea asta, în viața asta. Nu știu cum alții pot trăi cu incertitudini toată viața, că eu una simt că nu mai pot continua mult așa. Nașterea și moartea sunt singurele lucruri sigure din viață. Celelalte sunt incertitudini, mister, variațiuni pe o temă dată.” 25.09.2009
Era postat la mine în bucătărie, în august, și recita din Minulescu:
„Ce văd!…
E adevărat?…
Tu ești?…
Cum?…
N-ai murit?…
Tot mai trăiești?…
Hai! spume-mi…
Spune-mi tot ce știi…
Să-mi spui chiar și minciuni,
Să-mi spui
Ce n-ai spus nimănui –
Nici celor morți,
Nici celor vii…
De ce zâmbești?
E adevărat?…
Te-ai răzgândit?…
Ne-am împăcat?…
Iar ne iubim?…
Sau, poate, și azi ne regăsim
Aceeași vechi dușmani?…”
Notarea am ţinut eu în mod special, pentru acele momente, să o fac la acestă dată. 14.10.1996
PROMISIUNE, promisiuni, s.f. Angajament prin care cineva se obligă să facă ceva; făgăduială. – sursa DEX-Online
Am analizat promisiunile primite de-a lungul timpului de la diverse persoane din viața mea. De unele s-au ținut, iar altele încă aștept să se îndeplinească.
Răbdarea e cuvântul de ordine. Totul e să ai răbdare. Fiecare dintre noi are timpul lui. Fiecare lucru se face la timpul lui.
RĂBDARE, răbdări, s.f. 1. Faptul de a răbda; capacitate firească de a suporta greutăți și neplăceri fizice sau morale; putere de a aştepta în liniște desfășurarea anumitor evenimente. Răbdare și tutun, se spune cuiva care are de așteptat mult. ♦ (Cu valoare de imperativ) Așteaptă! 2. (Rar; la pl.) Suferințe, lipsuri. 3. Perseverență, tenacitate, stăruința.- sursa DEX-Online
Cel mai deranjant lucru e de fapt „mâine, cu siguranță” sau „săptămâna viitoare, când am timp„. De ce oare nu folosesc oamenii „nu promit, dar când am timp…”.
Cred că am promis și eu lucruri la viața mea, lucruri pe care le-am uitat, sau care le-am rezolvat cu întârziere. Dar e undeva și o promisiune de care nu m-am ținut „nu ne vom despărți niciodată„.
NICIODATĂ adv. În nici un moment, în nici o împrejurare, cu nici un (alt) prilej; nicicând, niciodinioară. – sursa DEX-Online
Pe tema asta ar fi de discutat totuși. Am ieșit de câteva ori dintr-o anume relație, m-am întors, am plecat departe, s-a rupt definitiv. A fost și prima cerere în căsătorie, înainte de prima plecare a mea. După o vreme m-a rugat să-l ajut. A ajuns în același oraș și lucram în același domeniu. Relația nu am luat-o de la capăt, că nu mai avea rost și ne cunoșteam prea bine unul pe celalalt. Sau pur și simplu, cred că s-ar fi întâmplat din nou, să plec. Mi-a și spus că nu mă vă ierta pentru ceea ce am făcut. De când ne cunoaștem, 14 ani, cred că avem adunat vreo 2 ani în care nu am știut nimic unul de celalalt. Ne sunam măcar o data la doua săptămâni, cu treabă sau fără. Acum, fiecare are viața lui.
Şi totuși, promisiunea „nu ne vom despărți niciodată” ce înseamnă?
În altă relație nu mi s-a promis și nu am promis „eternitatea„. Eram, pur și simplu, unul cu celalalt. Şi când nu eram aproape, ne simțeam unul lângă celalalt. Mi s-a promis, în schimb, că vom face bradul împreună și că îmi va cânta colinde în seara de Crăciun.
N-a fost să fie. Distanța a ajutat sau a distrus. S-a simțit, în acel Crăciun, răceala și depărtarea, chiar dacă „ne respiram în ceafă” unul celuilalt.
Atunci am învățat și răbdarea. Încă mai aștept… Știu că se va întâmpla, cândva, în alte condiții, în alta viață, dar se va întâmpla…
Să zicem că nu putem trai liniștiți fără sa știm unul de celalalt. Oricât am încercat. Am pus eu punct, nu am rezistat fără să vorbim, măcar. A pus el punct, nu a rezistat. În schimb, nu ne-am încălcat unul altuia alegerea făcută. Aici, undeva, în aceasta poveste „de-a șoarecele și pisica„, a fost a treia cerere în căsătorie (despre a doua cerere poate am să povestesc cu altă ocazie). Şi, din nou, fiecare are viața lui (eu încă încerc să o am). Vorbim în fiecare zi, chiar dacă doar ne salutăm.
Ceva, Viata până acum m-a învățat. Să nu mai promit lucruri mărețe, să nu mai mint, să nu mai judec oamenii. Mai am de învățat încă multe, foarte multe. Să mă ascult pe mine ar fi unul din acele lucruri. Să las să vină de la sine, să nu le mai gândesc pe toate părțile, să fiu doar, ar fi altele. Încă mai am multe de „curățat”, de „recunoscut„…
Răbdare, liniște, pace, iubire… și sper să mă ajute Dumnezeu să fac alegerile potrivite pentru mine de acum încolo.
De ce oamenii nu au curajul să recunoască și să admită când se termină?
De ce se „trage mâța de coadă” la nesfârșit, până apare un motiv?
De ce își complica viețile inutil, când, chiar, nu mai e nimic de făcut?
Te-am cunoscut îmbrăcat într-o cămașă, Ibiza – i-am spus eu, și în pantaloni scurți. Te cunoșteam de mai multă vreme, dar nu am avut ochi pentru tine.
Am dansat cu picioarele în nisip 2 nopți la rând, ne-am plimbat după, am ascultat muzica ziua și am jucat table, povestindu-ne experiențele anterioare unul altuia. A mai trecut o săptămână. Am dansat din nou cu picioarele în nisip, corp la corp – în cea mai fierbinte noapte a anului. Am făcut baie în mare îmbrăcați :)). După răsăritul de soare, nu ne venea să plecăm de acolo.
Să spunem că am devenit prieteni buni. Ne povesteam de toate. Ne plimbam, mergeam împreună în oraș (în pauza de prânz), cutreieram țara. La un moment dat, după ceva timp, te-ai uitat adanc în ochii mei. Am zis de ce nu am încerca? Erau lucruri care ne apropiau – plăcerea de a trăi viața la intensitate maximă, muzica, călătoriile. Sunt suficiente pentru o relație sau nu? Sau ne lipsea liantul?
Oricum, a trecut o zi, a venit și a doua… „pofta” era destul de mare… și te-ai gândit să mă compari cu fosta în momentul cel mai nepotrivit. Ţi-am întors spatele și am zis ca nu mai vreau să am de-a face cu tine, decât ca și amici. A treia zi, când susțineam eu sus și tare că nu mai vreau, m-ai „lovit” cu un cuvânt și nu ți-am putut rezista („dacă știam că ești așa… nu aș fi pierdut eu atâta timp”).
Focuri de artificii au ieșit… În amintirea acelei nopți fierbinți de vară, mi-ai rugat să ascult o melodie, care „reprezenta ce s-a întâmplat cu noi (excepție 10 ani). Îți explic eu, dacă nu înțelegi sensul melodiei, dar mai târziu. Te pup”.
Până într-o dimineață, după 2 luni, când ți-a sunat telefonul… era prietenul alteia, care te întreba ce treaba ai cu prietena lui. Restul discuției nu mai contează acum, nu a contat nici atunci. Am avut încredere în tine, îmi construisem vise frumoase… un adevărat castel de nisip… Dar a venit valul… și l-a spulberat. Am încercat să continuăm relația, dar „chiar dacă ai doi cai înhămați la aceeași căruță, nu înseamnă că ei trag amândoi în aceeași direcție”. Nu ți-am spus nimic referitor la toate cele întâmplate. Am sperat că nimic nu se întâmplase. M-am mințit că totul e frumos. Erai „liniștit lângă mine și erai foarte sigur pe tine”. Deja deschisesem ochii și începusem să văd, să urmăresc orice gest, orice mișcare, orice cuvânt greșit. Şi s-au adunat, create de mine sau reale…
Ultimele cuvinte au fost „îmi pare rău că nu avem suficient timp să stăm împreună”.
Şi s-a spart… cu „un buchet de ghiocei, ghemuiți în buzunarul de la geacă”… știi tu povestea, poate mai bine decât mine.
Greșeala a fost a mea… nu trebuia să continui. Dar de ce ai mințit? De ce ai jucat atâta teatru? Sau, de ce nu m-am ascultat eu pe mine? Cât de adevărată e vorba „ciorba reîncălzită nu mai e bună de nimic”? Iubirea se dăruiește fără să aștepți ceva la schimb sau „întorci și celalalt obraz (Biblie)”. Dar, unii oameni, nu înțeleg din asta nimic. Înțeleg să „te calce în picioare” pentru că ești prea bun cu ei. E mult mai simplu – pentru mine, cel puțin – să spui ce ai de spus. Adevărul e mai dur, dar mai ușor de suportat și trece repede, decât minciuna sau omisiunea adevărului, care te macină mult timp.
Au rămas doar amintirile și dansul…
Sau a fost greșeala amândurora. Am încercat să ne schimbam unul pe celalalt. La început, te faci că nu vezi sau, chiar, nu iți dai seama ce se întâmplă. După aceea doare și nu știi cum să o spui, să nu-i faci rău celuilalt. Părerea mea e că trăiești cu cel de lângă tine așa cum e, cu bune și cu rele. Dacă iți place ceea ce descoperi, rămâi, dacă nu, pleci. Fără hard feelings, fără remușcări… Şi, cel mai important, trebuie să iei doar tu cu tine hotărârea. Fără „prieteni”, fără rude, fără „gura lumii”. Să faci întotdeauna ceea ce simți deep down inside you, și, cel mai important să iți spui ție adevărul. Rămâne, după ce se termină o relație, ceva din tine în celalalt și ceva din celalalt în tine.
Nu te judec, nu te-am judecat nici atunci, nici înainte, nici după. Am trăit multe clipe frumoase împreună, am avut multe de învățat de la tine și chiar iți mulțumesc pentru toate. Doar ceva mai am de completat la toata această experiență trăită împreună cu tine: „exista multe forme de iubire”.
jurnalul unei pasari phoenix 