La multi ani!

31 12 2010

Sa ne fie anul mai bun si mai plin de impliniri decat cei de pana acum. Sa nu uitam sa ne bucuram din plin de clipele ce vin, ca si cum ar fi ultimele. Sa lasam trecutul in urma, sa nu ne mai ingrijoram atat pentru viitor si sa traim prezentul: AICI si ACUM!

sa nu renuntam la visele care le avem…

sa facem tot ceea ce ne sta in putere pentru a fi fericiti, dar fara „a calca peste cadavre”…

sa incercam sa lasam atasamentele deoparte si departe de noi…

sa ne acceptam (si iubim) pe noi asa cum suntem si pe cei din jurul nostru asa cum sunt, fara sa-i judecam si fara sa incercam sa-i schimbam…

sa incercam sa nu ne mai impunem propria vointa asupra celorlalti si sa nu acceptam cand altii incearca sa-ne impuna ceva, decat daca suntem in totalitate de acord…

sa ne ascultam din ce in ce mai mult inima si nu mintea si sa facem ceea ce simtim…

sa fim mai atenti la semnele din jurul nostru…

sa ne bucuram mai mult de ciripitul pasarilor, de fosnetul frunzelor, de susurul apelor, de adierea vantului, de picaturile de ploaie, de soare si de luna, de zi si de noapte…

si nu in ultimul rand, sa nu uitam sa iubim.

🙂 la multi ani!

Anunțuri




Zece porunci

22 09 2009

Am și un decalog aici. Eu l-am scris și tot eu l-am atârnat pe peretele sălii de așteptare. Cum ridic ochii, îl văd. Şi de fiecare dată citesc una din cele zece porunci. De fiecare dată una singură, ca să mă conving s-o urmez.

Iată-le cum sună:

Prima poruncă: Să aștepți oricât.

A doua poruncă: Să aștepți orice.

(Așteptarea ne dă iluzia că facem ceva așteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puțin câte puțin.)

A treia poruncă: Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.

A patra poruncă: Să nu numeri zilele.

A cincea poruncă: Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața.

A șasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

A șaptea poruncă: Nu pune în aceeași oală și rugăciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăznește să spere singur.

A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.

A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ți aparține în întregime. Singurătatea e o târfa care nu te învinuiește că ești egoist.

A zecea poruncă: Amintește-ți că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

Ce bună idee am avut cu decalogul ăsta. De câte ori sunt în dificultate, apelez la el. Mă uit și caut porunca de care am nevoie în clipa respectivă. Şi imediat îmi revin. Nu știu ce m-aș fi făcut fără asta.

Octavian Paler – Viața pe un peron





Malta – ziua zero

18 09 2009

Tot am stat să mă gândesc ce să scriu și dacă să scriu. Mi-au luat câteva zile să-mi revin din nebunia care m-a cuprins pe 7 septembrie.

Zi de luni, plictisitoare. Am fost adormită toată ziua, după un weekend destul de obositor și cu evenimente neașteptate. Îmi citesc, ca în fiecare dimineață, horoscoapele pe vreo două site-uri de profil. ”Mercur retrograd – nu vă faceți planuri, că ele se vor schimba”. Trece ziua încet, încet, număr orele la muncă să nu-mi scape vreuna și să ajung prea târziu acasă. Plec mai devreme. Nu am mai avut răbdare și adormeam cu nasul în tastatură la birou.

Pe la 16.50 ajung acasă, fericită că am ajuns mai devreme decât de obicei. Dau de mâncare fetelor mele (două pisici drăguțe, una birmaneză și una maidaneză) și mă pregătesc să dorm. Dar, de ce să nu fumez eu o țigară înainte de somn? În timp ce savuram liniștită țigara, sună telefonul. ”Vrei să mergi cu mine în Malta? Ai timp să te gândești până la 17.30 pentru a putea rezerva biletul de avion”. Am spus că merg din instinct, dar aveam câteva probleme de rezolvat.

Aveam o ședință a doua zi în afara localității și eu eram și șoferul. Încep să dau telefoane să văd dacă e chiar necesară prezența mea. Sun șefi, sun colegi. Caut înlocuitor de șofer. Toată lumea a zis ”Du-te liniștită!”. Ședința s-a amânat. Bucuria mea.

Zis și făcut. La 17.30 sun înapoi și spun că merg. Dau toate datele pentru biletul de avion și închid. La 19.30, deja aveam trei sferturi de bagaj făcut. Sun înapoi. Încerc să aflu detalii: ”Unde? Cum? De ce?” Singurul lucru pe care l-am aflat a fost ora zborului.

Ies din casă să fac unele cumpărături, să rezolv niște acte și să las cheia unui prieten, care e și vecin, să aibă grijă de fetele mele. Între timp am luat și o cafea din oraș… să mă calmez, pe care tot în mașină am băut-o.

Ajung acasă. Mă hotărăsc că nu mai are rost să dorm. Îmi pregătesc o altă cafea mare și încep să lucrez. Printre rapoartele ce le aveam de predat până plecam și bagaje, mă mai conversez cu lumea pe net.

Aveam 1000 de întrebări care-și așteptau răspunsul.





Aventurile unei frunze de toamna

12 06 2009

A fost odată, tare demult un împărat bătrân care avea numeroși slujitori voinici ca ursul și tari ca piatra. Aceștia își asumau răspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blânde și mai frumoase. Oamenii încă de mult, pe acest bătrân împărat l-au numit Copac, pentru că stă de veghe toată noaptea și toată ziua adăpostește pe toți trecătorii lăsându-i să stea la umbra frunzelor care erau copilele.

Slujitorii, după iscusința lor aveau nume de ramuri. Toți aceștia formau împreună un singur copac cu multe ramuri și frunze, un copac bătrân de neîntrecut la numărul anilor.

Ziua era tot mai zglobie și copacul juca diferite jocuri cu ramurile și frunzele care trăiau în liniște și pace.

Într-o zi se năpusti asupra lor un vânt tare și puternic de spărgea ferestrele oamenilor și ridică în slavă hârtiile și praful de pe drum. Atunci, copacul tată-împărat chemă toate frunzele și pe toți slujitorii și le spuse:

– Dragii mei copilași, suntem aproape în pragul despărțirii, vântul suflă aspru spre frunze fără pic de milă. Nu se știe cu care dintre voi va așterne un covor de rugină și nici nu se știe care va avea mai multe zile. Eu, ca tată, vă sfătuiesc să nu umblați hai-hui, ci țineți-vă de frunza mamă și aveți grijă să nu vă dezlipiți de ea.

Vorbele împăratului sunau tare și zgomotos: se auzea cum vântul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremură și cât pe ce era să se aplece la pământ cu toată împărăția.

Dar să lăsam asta pentru mai târziu și să vedem ce s-a întâmplat mai departe.

Mezina, frunză rea și neascultătoare, dar totodată grijulie pentru împărățiile din jur, se strecura pe sub ramuri și o luă din loc prin vecini să vestească de sfaturile bătrânului. Merse ce merse din loc în loc și mai vestea, pe câte un împărat care îi ieșea în cale, de primejdia și nenorocirea ce avea să urmeze. Unul dintre împărați o opri din drum și o luă de mână zicându-i:

– Draga mea copila, dulce și blajină, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ți face griji și să nu-ți fie teamă. Să știi că va veni toamna.

Fata-frunză făcu niște ochi mari și își închipui că toamna este un monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cântec, un leagăn, un copil …

– Ce-ar fi sa-l întreb „cum e toamna?”, își zise în gând mezina frunză.

Şi hotărâtă de acest lucru prinse curaj și spuse:

– Bătrânule unchi, ce este toamna?

– Toamna este a treia fiica a anului ce coboară din înaltul cerului să-și așterne trena ei de culoare galben-brun-arămie, trena fiind voi, frunzele, care veți așterne un covor de rugină peste întreaga natură. De cum sosește de pe dealuri, începe a stropi cu mănunchi de ciumăfai, udă natura, dând pentru ea culoarea ei simbolică de toamnă. Atunci soarele va coborî spre asfințit. Răcoarea va brăzda întinsul și deodată sămânța se va scutura, frunzele îngălbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor și se vor cufunda într-un somn adânc pentru totdeauna. Bruma rece și vântul şturlubatic sunt prieteni nedespărțiți ai toamnei. Împreună vor sălta frunzele în sus până în înaltul cerului, iar apoi le vor lăsa din nou pe pământ. Voi, vă veți apleca în fața toamnei părăsind copacul definitiv, tatăl care v-a susținut atâta timp în adierea vântului slab. Dar pentru oamenii vrednici, toamna este ca o pagină din cartea vieții care își aduce roadele ei cu ea. De cum o zăresc se apuca cu grijă să-i culeagă veșmintele cum sunt: perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Dar toamna nu este mai prejos căci ea e mândră și fericită de vrednicia lor și de aceea le acordă toată încrederea și speranța ei.

După câteva secunde, din fantezia povestirii fata frunză făcu niște ochi mari și galbeni ca semn de dezmorțire, îl salută cuviincios pe bătrânul copac, ii spuse „la revedere” cu un glas stins subțire și se îndreptă iute spre casa părintească. Ajunsa acasă fu întrebată de părinți pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi în ochi, istorisi tot ce i s-a întâmplat.

Cum termină, se uită pe dealuri și frumoasa toamnă se apropie de ea.

Fructele îi țineau trena, coronița de flori strălucea din ce în ce mai tare, în calea ei se așează frunze de miresme de flori. Dar, în sfârșit, ajunse la tatăl împărat și cu încuviințarea lui luă toată calea frunzelor, copilele și le duse cu ea, rămânând în urma dorul părinților, lacrimi amare, pustietate, iar înainte frunze ce se roteau în jurul toamnei.

Doar o urmă a mai rămas, o lacrimă de frunză și rouă ce se așeză pe copacul împărat. El urma să stea de veghe și să adăpostească în continuare toți trecătorii care făceau popasuri sub el.








%d blogeri au apreciat asta: