Adica, sa incerc sa ma impac cu trecutul si sa realizez ca niciodata nu ar fi putut fi altfel decat asa cum a fost, ca a fost mai bine decat daca ar fi fost altfel.
Poti sa afirmi ca ai trecut peste sau, cu spunea briza, ca te-ai impacat cu trecutul doar atunci cand te-ai intalnit cu acele persoane care au trecut o data prin viata ta, care au lasat urme adanci, amintiri frumoase si mai putin frumoase si… nimic. Adica, in afara de faptul ca radeti impreuna de amintirile respective, realizezi ca nu mai ai nimic cu acel om. Cararile vietii au fost atat de diferite incat nimic nu pare sa va mai apropie. Realizezi ca nu ai pierdut nimic daca v-ati despartit si, chiar ai avut de castigat.
Cat timp trebuie sa treaca peste tine sa te poti intalni cu acei oameni? Cand stii ca o poti face fara sa doara atat de mult ca atunci?
Ce m-a surpins… e ca nu s-a schimbat deloc. Poate ca ma asteptam la altceva, vroiam altceva sa vad, dar… nici o schimbare. Aceleasi probleme, aceleasi ganduri, acelasi om… iar, la despartire, am vazut aceeasi expresie in privire la el care am vazut-o la mine, in alte conditii, care spunea ca nu ne vom mai revedea niciodata…
Dupa o relatie, care a insemnat mult in viata, incercam oare sa gasim si sa ne atasam de acelasi tip de oameni? Umblam cu sablonul dupa noi si, daca ni se pare ca cineva s-ar potrivi in el, incercam sa schimbam acel om in asa fel incat sa se potriveasca perfect in el, iar daca asta nu se intampla inseamna ca respectiva relatie nu merge?
Ce cautam oare? Cand afirmi ca stii cum ai vrea sa fie omul de langa tine, inseamna ca ti-ai perfectionat sablonul?
Muzica ne trezeste regretul de a nu fi ceea ce ar fi trebuit sa fim, iar magia ei ne incanta pentru o clipa, transpunându-ne in lumea noastra ideala, in lumea in care ar fi trebuit sa traim. Dupa dezbinarile nebune ale fiintei tale, te apuca o dorinta de puritate angelica, in care te-ai putea unifica intr-un visde transcendenta si de seninatate, departe de lume, plutind intr-un zbor cosmic, cu aripile-ntinse spre vaste departari. Si imi vine sa inghit cerurile care pentru mine nu s-au deschis niciodata…
Toate sarutarile pe care nu le-am dat si toate sarutarile pe care nu le-am primit, zambetele care nu mi s-au deschis si atatea timiditati ale iubirilor noastre nu le-am intarit si nu le-am pecetluit singuratatilor. Nu ne-am facut luptatori. Si cand noi insine ne-am refuzat, n-am facut-o cu mandrie si cu speranta altor triumfuri?
Care este inceputul singuratatilor noastre, daca nu o iubire care nu a putut sa se reverse si care este hrana acestor singuratati, daca nu atatea iubiri inchise in noi? Toata dorinta noastra de absolut, de a deveni Dumnezei, demoni sau nebuni, toata ameteala in cautarea altor vesnicii si setea dupa lumi nesfarsite, nu s-au nascut din atatea si atatea surasuri, imbratisari si sarutari neimpartasite si necunoscute? Nu cautam noi totul pentru ca am pierdut ceva? Am pierdut atatia din noi individualul, existenta, incat singuratatile noastre cresc fara radacini, asemenea florilor de mare abandonate valurilor. Dar tari sunt singuratatile noastre, hranite din atatea iubiri ce nu s-au realizat pentru a ne sustine elanul inspre alte lumi si inspre alte vesnicii.
Pentru cei ce doresc să analizeze viața, trăirea și iubirea prin intermediul gândirii, trecutul și viitorul sunt pe deplin satisfăcătoare, deoarece le ofera un câmp de acțiune nelimitat. Ei pot decora trecutul, îl pot înfrumuseța așa cum doresc, chiar dacă nu l-au trăit niciodată; atunci când lucrurile se petreceau, ei nu trăiau în prezent. Toate acestea sunt numai umbre, reflecții. În goana lor neîntreruptă au zărit câteva lucruri și au impresia că au trăit. Singura realitate a trecutului este moartea, nu viața. Singura realitate a viitorului este tot moartea, nu viața. Cei care și-au ratat viața, cei care nu și-au trăit-o atunci când trebuia, încep să viseze la viitor pentru a umple cumva acest gol. Viitorul lor este doar o proiecție provenită din trecut. Tot ceea ce au ratat în trecut este proiectat și așteptat să se întâmple în viitor; iar între aceste două inexistente se găsește această scurtă clipă care există cu adevărat și care este plină de viață.
Se crede că timpul este format din trecut, prezent și viitor, însă acest lucru este greșit. Timpul este format numai din trecut și viitor. Prezentul este însăși esența acestei vieți. Așadar, cei ce vor să traiască nu au altă cale decât aceea de a trăi în prezent. Numai prezentul este existențial. Trecutul este doar o colecție de amintiri, iar viitorul nu este nimic altceva decât imaginația, visele voastre. Realitatea este aici și acum.
Prezentul nu are nimic de-a face cu timpul. Dacă te afli pur și simplu aici, în această clipă, timpul nu există. Există doar o imensa tăcere, liniște, nemișcare, nu se mai întâmplă nimic, totul s-a oprit deodată. Prezentul iți oferă posibilitatea să te scufunzi în adâncurile oceanului vieții, să te înalți spre seninul cerului vieții. Sunteți însă pândiți de pericole din ambele sensuri: „trecut” și „viitor” reprezintă cele mai periculoase cuvinte ale limbajului uman. Între trecut și viitor, faptul de a trăi în prezent este similar cu a face echilibristică pe o frânghie; pericolul există de ambele părți. Însă odată ce ai gustat din darurile prezentului, nu iți mai pasă de nici un pericol. Odată ce intri în armonie cu viața, nu mai contează nimic. Iar pentru mine, viața este tot ceea ce există.
Pentru cei care vor să traiască viața, și nu să se gândească la ea, pentru cei care vor să existe cu adevărat, și nu să filozofeze despre acest lucru, nu există nici o altă alternativă: ei trebuie să savureze nectarul clipei prezente. Umpleți-vă cu tot ceea ce vă oferă clipa prezentă, deoarece ea nu se va mai întoarce. Odată ce a trecut, a trecut pentru totdeauna. Viața durează șaptezeci, optzeci de ani; moartea se întâmplă într-o singură clipă. Este atât de condensată, încât dacă ai trăit o viață justă, vei putea intra în misterul morții. Misterul constă în faptul că moartea nu este decât coperta; în interiorul ei se găsește nemurirea ta, viața ta eternă.
Nu ma gândesc prea mult la viitor, deoarece acesta se naște din clipa prezentă. Dacă putem avea grijă de clipă prezentă, am avut grijă și de viitor. Viitorul nu va apărea din neant, el va crește din clipa prezentă. Următorul moment crește din acesta. Dacă acest moment este plin de frumusețe, pace, beatitudine, următorul va fi și mai pașnic, și mai beatific.
Iubirea nu știe nimic despre trecut, nimic despre viitor; ea cunoaște numai prezentul. Inima nu are nici o noțiune a timpului.
Încearcă sa înțelegi faptul că atât trecutul cât și viitorul sunt inexistente, ireale. Tot ce posezi este clipa prezentă – chiar această clipă. În mâinile tale se găsește întotdeauna o singură clipă; ea este atât de mică și de trecătoare, încât dacă te gândești la trecut și la viitor, o vei rata. Şi ea este singura realitate și singura viață care poate exista.
A trai fără perspectiva viitorului reprezinta cel mai mare act de curaj. Numai lașii trăiesc în viitor. Trecutul omenirii este plin de asemenea acte de lașitate. Omenirea nu a trăit în prezent, ci în viitor: „Toate acestea vor avea loc mâine”. Cu aceasta speranță au trăit și au murit oamenii. Ceea ce așteptau ei nu s-a întâmplat niciodată; l-au așteptat, de fapt, pe Godot. Prezentul a rămas neexplorat, netrăit – și el este singura realitate care există.
Mintea nu cunoaște cele trei aspecte ale timpului. Ea cunoaște numai două: trecutul și viitorul. Prezentul este, pentru ea, inexistent. Ceea ce există i se pare a fi inexistent, în timp ce inexistentul i se pare că există. Întregul efort este așadar îndreptat asupra faptului de a ieși din minte, de a părăsi ceea ce nu există și a rămâne în miezul existenţei. Cum poți rămâne în prezent? În clipa în care rămâi în prezent, iluminarea nu mai reprezintă decât o consecinţă.
versul acesta l-am auzit într-o vară… acum mulți ani… îți mulțumesc pentru experiența trăită împreună și pentru multitudinea de lucruri care le-am avut de învățat de la tine.
PROMISIUNE, promisiuni, s.f. Angajament prin care cineva se obligă să facă ceva; făgăduială. – sursa DEX-Online
Am analizat promisiunile primite de-a lungul timpului de la diverse persoane din viața mea. De unele s-au ținut, iar altele încă aștept să se îndeplinească.
Răbdarea e cuvântul de ordine. Totul e să ai răbdare. Fiecare dintre noi are timpul lui. Fiecare lucru se face la timpul lui.
RĂBDARE, răbdări, s.f. 1. Faptul de a răbda; capacitate firească de a suporta greutăți și neplăceri fizice sau morale; putere de a aştepta în liniște desfășurarea anumitor evenimente. Răbdare și tutun, se spune cuiva care are de așteptat mult. ♦ (Cu valoare de imperativ) Așteaptă! 2. (Rar; la pl.) Suferințe, lipsuri. 3. Perseverență, tenacitate, stăruința.- sursa DEX-Online
Cel mai deranjant lucru e de fapt „mâine, cu siguranță” sau „săptămâna viitoare, când am timp„. De ce oare nu folosesc oamenii „nu promit, dar când am timp…”.
Cred că am promis și eu lucruri la viața mea, lucruri pe care le-am uitat, sau care le-am rezolvat cu întârziere. Dar e undeva și o promisiune de care nu m-am ținut „nu ne vom despărți niciodată„.
NICIODATĂ adv. În nici un moment, în nici o împrejurare, cu nici un (alt) prilej; nicicând, niciodinioară. – sursa DEX-Online
Pe tema asta ar fi de discutat totuși. Am ieșit de câteva ori dintr-o anume relație, m-am întors, am plecat departe, s-a rupt definitiv. A fost și prima cerere în căsătorie, înainte de prima plecare a mea. După o vreme m-a rugat să-l ajut. A ajuns în același oraș și lucram în același domeniu. Relația nu am luat-o de la capăt, că nu mai avea rost și ne cunoșteam prea bine unul pe celalalt. Sau pur și simplu, cred că s-ar fi întâmplat din nou, să plec. Mi-a și spus că nu mă vă ierta pentru ceea ce am făcut. De când ne cunoaștem, 14 ani, cred că avem adunat vreo 2 ani în care nu am știut nimic unul de celalalt. Ne sunam măcar o data la doua săptămâni, cu treabă sau fără. Acum, fiecare are viața lui.
Şi totuși, promisiunea „nu ne vom despărți niciodată” ce înseamnă?
În altă relație nu mi s-a promis și nu am promis „eternitatea„. Eram, pur și simplu, unul cu celalalt. Şi când nu eram aproape, ne simțeam unul lângă celalalt. Mi s-a promis, în schimb, că vom face bradul împreună și că îmi va cânta colinde în seara de Crăciun.
N-a fost să fie. Distanța a ajutat sau a distrus. S-a simțit, în acel Crăciun, răceala și depărtarea, chiar dacă „ne respiram în ceafă” unul celuilalt.
Atunci am învățat și răbdarea. Încă mai aștept… Știu că se va întâmpla, cândva, în alte condiții, în alta viață, dar se va întâmpla…
Să zicem că nu putem trai liniștiți fără sa știm unul de celalalt. Oricât am încercat. Am pus eu punct, nu am rezistat fără să vorbim, măcar. A pus el punct, nu a rezistat. În schimb, nu ne-am încălcat unul altuia alegerea făcută. Aici, undeva, în aceasta poveste „de-a șoarecele și pisica„, a fost a treia cerere în căsătorie (despre a doua cerere poate am să povestesc cu altă ocazie). Şi, din nou, fiecare are viața lui (eu încă încerc să o am). Vorbim în fiecare zi, chiar dacă doar ne salutăm.
Ceva, Viata până acum m-a învățat. Să nu mai promit lucruri mărețe, să nu mai mint, să nu mai judec oamenii. Mai am de învățat încă multe, foarte multe. Să mă ascult pe mine ar fi unul din acele lucruri. Să las să vină de la sine, să nu le mai gândesc pe toate părțile, să fiu doar, ar fi altele. Încă mai am multe de „curățat”, de „recunoscut„…
Răbdare, liniște, pace, iubire… și sper să mă ajute Dumnezeu să fac alegerile potrivite pentru mine de acum încolo.
13.01.2008
tot ceea ce am făcut am făcut ca așa mi-a dictat inima, fără sa cer vreodată ceva în schimb. nu au contat dorințele mele niciodată și nici nu mi-a plăcut când ceva e făcut din obligație (!). nici nu știu dacă ți-am zis vreodată care e cea mai mare dorință a mea: să am pe cineva lângă mine, cu care să-mi petrec toata viața și doi copii :). asta e. nu vreau case, mașini, bani sau mai știu eu ce, atât vreau, restul e umplutură, să nu fie viață monotonă.
am urât minciuna, în schimb, sau omisiunea adevărului pentru „a avea o viață mai frumoasă„.
întotdeauna am iertat, dar niciodată nu am uitat.
am trecut și pot sa trec peste multe, dar când vad că se întâmpla iar și iar… nu știu ce să zic.
mi-au trebuit 9 zile să conștientizez ce s-a întâmplat… și că ai plecat.
când am primit mesajul acela am simțit că nu e adevărat. poate m-am mințit singură, dar chiar nu a contat și nu contează ce faci, ci ceea ce simți, iar tu nu ai simțit ceea ce ai scris.
oricum viața merge înainte.
vreau doar să fii fericit.
nu vreau să te stresez, cu atât mai puțin să te încurc, dar îmi face plăcere să știu ce faci și cum faci, cu toate că îmi fac singură rău. nu vreau să-ți mai trimit sms-uri sau să-ți dau telefoane și nici nu am vrut să te simți obligat să-mi răspunzi la sms-uri. nu vreau să sune nici asta a ceva definitiv. poate doar pentru o vreme, până mă adun și eu și conștientizez că suntem (poate) doar prieteni sau „poate altă dată”.
pe mine știi unde mă găsești sau cum să ma găsești, eu nu fug nicăieri.
și încă ceva… chiar am fost fericită și m-ai făcut fericită cât ai stat cu mine… dar trebuie să revin cu picioarele pe pământ. orice minune durează 3 zile. pentru mine a durat ceva mai mult. și vreau să-ți mulțumesc pentru asta.
nici nu știu de ce scriu… poate că nu am putut vorbi când ai plecat. de câte ori am încercat să spun ceva îmi dădeau lacrimile. și am preferat să tac. dar era atât bine în brațele tale, m-am simțit protejată și ocrotită de orice ai fi făcut. parcă ai șters totul cu buretele. poate sună aiurea, dar aș da orice, dacă e cazul, pentru fericirea ta, pentru simplul fapt că m-ai făcut fericită și de câte ori îmi amintesc zâmbesc 🙂 se întâmpla oricum ceva ciudat (ori am luat-o eu razna). mi s-au întâmplat aceleași lucruri de când ai plecat acum față de când ai plecat prima dată. cu punct și virgulă, adică la aceleași ore, aceleași chestii, aceeași oameni. și m-a cam pus pe gânduri. probabil trebuie să schimb eu ceva la mine sau în gândirea mea. nu știu. gândesc la ceea ce am de făcut.
_________________________________________________________________
21.02.2008
știu ca am vorbit una alta, poate m-am repetat în mail, dar a fost scris înainte de a vorbi noi și am zis ca e mai bine să rămână intact. din nou, nu știu dacă iți voi trimite vreodată acest mail. dar îl mai completez de câte ori simt nevoia.
să revin. apropo de „rewind”-urile astea din viața mea și a ta. am greșit cu siguranță amândoi, dar nu știu unde. poate nu ar fi trebuit să mă îndrăgostesc, dar cu te poți împotrivi? cum spune și melodia „ajunge o secunda sa te îndrăgostești, nu ajunge o viata să spui cât de mult iubești”.
și cum ne-am cunoscut e ciudat… de ce nu te-am cunoscut mai devreme? din 1995, am avut ocazia, și ne-am cunoscut abia în 2005? și am trecut cu siguranță de „n”ori unul pe lângă altul și mai aveam și „prieteni” comuni. răspunsul simplu e că nu era momentul, dar când a fost momentul de ce este așa?
una din greșelile mele poate fi faptul că nu am comunicat și știu că mi-ai și reproșat chestia asta, dar ce să fac eu dacă ne-am găsit 2 muți…. acum încerc să comunic, dar nici asta nu e o variantă prea bună, eu să scriu și să nu ajungă niciodată sau prea târziu vorbele mele la tine.
bine am spus, după revelion, cred că ar fi interesant să-ți povestesc ce s-a întâmplat cu mine de la bun început: ne-am cunoscut în vara când ai venit cu prietenul tău în orașul meu. pentru mine a fost „love at first sight”. am întrebat eu una alta despre tine, dar l-a deranjat pe prietenul tău și nu am mai insistat. în seara în care ați sărbătorit 30 ani, am aflat ce m-a atras la tine…:) privirea ta și faptul că știi sa vorbești cu ochii, fără a spune de fapt nimic. am plecat spre orașul meu, cu prietenul tău (mort de beat) în mașină, nici eu nu eram foarte odihnită. m-a ținut trează „privirea ta”.
următoarea dată când te-am văzut deja erai cuplat cu „iubirea vieții tale” și m-am retras ușurel, evident să nu deranjez. mi-am văzut de viața mea… de treburile mele. am început sa vorbim în februarie, când erai distrus din cauza ei… în momentul acela am vrut doar să te ajut. nu știu cât am reușit, (dar oricum îmi luasem gândul… și chiar îmi vedeam de viața mea – cred ca aici încep eu să greșesc – adică mă mint și pe mine și pe tine). poate că am făcut și tot ce mi-a stat în puteri să-ți arat cât de bună sunt eu în comparație cu alte femei. nu am făcut-o la gândul de a-ți face rău, dar am reușit să-mi fac mie rău prin faptul că te-am cunoscut mai bine și mi-a plăcut ce am descoperit la tine.
și ai venit și în iulie… când cu viza (super draguț ai fost 😉 și super fățuca aveai atunci la ambasadă). ai rămas cu prietenul tău în weekend, eu am plecat din oraș. aveam de gând să am o relație cu cineva atunci, dar… după, ai mers cu mine la plimbare prin țară, la concert… super fericită și foarte greu de ascuns ceea ce simțeam (aici m-am lăsat dusa eu rău de val). și te-am dus înapoi la tine acasă, eu am plecat din țară și de aici mi se rupe mie filmul. am început să nu mai înțeleg „de ce?„.
dar te-ai întors în septembrie, să mă ajuți cu casa. iar iți mulțumesc, că nu mă descurcam singură. (dar și aici cred ca EU am avut și alt interes mai mult decât casa) și cu mașina în octombrie 😀 (asta a fost plata mea – să văd eu cum e cu tine non-stop, dacă tot te-am vrut așa de mult). și ai fugit în decembrie… ce-i drept eram amândoi prea nervoși pentru a putea vorbi atunci… obișnuiți cu libertate, să nu depinzi de nimeni… a fost capacul capacelor. dar, m-ai ajutat și atunci. o singura chestie „m-a omorât„: „ăsta e cadou de ziua mea sau salariul?„. nu știu dacă iți imaginezi cum am înghițit întrebarea asta… și când ai fugit la tine acasă, a trebuit să bei bine să ai curaj și din nou „de ce?„.
m-am mutat în ianuarie :D. și ca și acum, fiecare colț din casă, fiecare placă de gresie sau faianță, vopseaua de pe pereți… îmi aducea și îmi aduce în continuare aminte de tine. ai pus mult suflet în casa asta și se simte, și acum, o părticică din sufletul tău :). am încercat să-mi vad din nou de viața mea, sărind peste toate și neluând în considerație nimic. și din nou am cunoscut pe cineva, chiar neimportant, dar trebuia într-un fel sau altul să trec peste.
și începe distracția: fix în seara când ai apărut tu din nou în oraș (cu un alt prieten), relația mea „minunată” s-a terminat la ora 22.30 pe net, și asta fără să o „ajut” eu, și tu ai intrat în casă la 00.15 cu punga de la mâncare de la McD, super zâmbăreț.
după aceea ai vrut să te ajut sa-ți găsesc servici. ai avut 2 variante (asta am mai discutat-o). una lângă casa ta și una în orașul meu. ai ales să vii lângă mine (aici a fost alegerea ta – influența mea ar fi putut fi aici doar la nivel de manipulare telepatică (adică eu să-mi fi dorit foarte mult să vii în orașul meu, încât tu ai făcut alegerea simțind ceea ce vreau eu și nu ceea ce vrei tu) – ce drăguță sunt, mai am un pic și dau în diabet). am avut o discuție noi doi atunci. foarte educativă, aș putea spune. am zis că „până când nu știi ce vrei, lasă-mă pe mine să-mi vad ale mele„. cred că a fost prima dată când ai înțeles ce se întâmplase de fapt cu mine. ai vrut să dormi cu mine, să mă ții în brate, doar atât. am plecat la o nuntă la o prietenă comună, foarte frumos a fost și foarte bine m-am simțit. tu erai între 2 atunci. ai avut semne că nu e ok cu ele, dar nu le-ai băgat în seamă. ai trecut peste.
și ai venit la muncă… și de aici povestea o știi foarte bine. rost nu știu dacă mai are să povestesc. a fost și bine a fost și rău (rău – după ce am venit din cealaltă excursie), dar și astea sunt povestite… (dacă e cazul mai povestim și vedem despre ce e și pe acolo).
am scris toate astea la gândul că îmi voi da seama unde am greșit… un indiciu ar fi: nu mi-am ascultat vorbele mele „până când nu știi ce vrei, lasă-ma pe mine sa-mi vad ale mele” și am zis … și ce dacă … adică „m-a luat valul”. nu-mi pare rău pentru nimic din toate care s-au întâmplat. poate că am fost prea înțelegătoare, poate că nu reacționez cum reacționează majoritatea femeilor, nu știu… oricât de rea sau bună am fost, că nici eu nu mai știu de ce parte a baricadei mă aflu, sentimentele sunt aceleași necondiționat. poate că fac prea multe câteodată, poate că sunt exagerată, poate că vreau prea multe, dar nu le vreau pentru mine. le vreau doar ca sa fie bine. sunt razna…
ideea rămâne aceeași: m-am alimentat cu iluzii… frumoase și partea proastă e că mă alimentez în continuare cu alte iluzii la fel de frumoase… dar privirea aceea (octombrie 2005 și pozele din 2007) nu-mi iese din cap.
mă intrigă „rewind”-urile și trebuie să vedem împreună cum le dam de capăt. și la asta trebuie să muncim să ne dăm seama. oricum greșeala e undeva până a pleca tu prima dată din țară sau de când ai revenit până ai plecat, iar, în același fel…
Am trimis scrisoarea până la urmă… Nu a schimbat între noi decât faptul că am început să comunicăm. Pozele nu le mai am. Am descoperit amândoi unde și cu ce am greșit. Trăim la distanță unul de celalalt, dar nu putem trăi unul fără celalalt. Suntem ca „frate și soră„.
De iubit, iubesc în continuare, fără să vreau ceva în schimb…
jurnalul unei pasari phoenix 